Buchetul de plastic

 

troiţa veche –
buchetul de plastic
rămas neatins

(Vasile Conioși-Mesteșanu)

 m-au încântat din start două aspecte. Primul se referă la legătura între versuri și imagine. Vechiul din fotografie – lemnul îmbătrânit, rugina potcoavei – este preluat de ”troița veche” a primei linii din poem. Deja puntea a fost construită și suntem siguri că poemul chiar a fost ”născut” din această imagine.

Al doilea aspect se leagă de miezul meditativ pe care următoarele două versuri îl propun cititorului. Construit doar din afirmații aparent banale, fără intenția de a apăsa declarativ pe pedala lacrimogen văicăreață (păcat de care suferă tare mult haiku-ul românesc), autorul semnalează discret celui căruia i se adresează antinomia dintre lucrul\materialul autentic, supus trecerii timpului și uzurii (aici lemnul troiței), și deci încărcat de splendoarea wabi-sabi-ului, și inerția rece a plasticului, material sintetic, fără memorie și căldură, incapabil de prefacere și deci de viață. Într-adevăr, doar ce nu trăiește nu poate muri, râmânând neatins și neconectat la nimic din ce dă adâncime și frumusețe efemerului existenței.  O observație fină și nuanțată a autorului, transpusă în versuri care respectă toate cerințele de austeritate și reținere pe care le impune orice haiku bun. Felicitări din toată inima, Vasile!

Ioana Dinescu