zile cu
ceață –
retrase
în adâncuri
amintirile
(Mirela Brăilean)
Toamna, ca anotimp al opulenței, aduce
în prim-plan, printre altele, și multă culoare, o varietate de nuanțe care
probabil că îl poate lăsa fără grai și pe cel mai talentat peisagist. Pe de
altă parte, anotimpul autumnal te face să meditezi cu nostalgie și la trecerea
ireversibilă a timpului. Cum oamenii ajunși în toamna vieții se confruntă cu
tot felul de probleme de sănătate, poemul acesta m-a dus imediat cu gândul la
cei suferinzi de Alzheimer, cea mai cunoscută formă de demență, o boală
neurodegenerativă, care, în stadiul incipient, se manifestă prin pierderi de
memorie…
Ceața din primul vers este un kigo
specific toamnei, dar, extrapolând, aceasta poate fi asociată cu deficitul de
memorie, cu bâjbâiala, cu nesiguranța, cu pierderea reperelor atât în lumea
interioară, cât și în cea exterioară… În cea de-a doua parte, poemul
completează ipoteza enunțată – amintirile sunt retrase, adică blocate în
adâncurile subconștientului, nemaiputând ieși de sub vălul ceții înșelătoare a
uitării… În plan psihic, pâcla aceasta instaurează în mod agresiv înnegurarea,
tulburarea mintală, iar atmosfera devine grea, de plumb, dându-i depresiei
ocazia de-a prelua controlul, de-a triumfa și de-a nu lăsa nicio urmă de
senin… Un poem reușit care te provoacă
să meditezi profund asupra degradării omului și să cauți remedii salvatoare…
Cezar-Florin
Ciobîcă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu