bătrân
la geam –
florile
de gheață
cu
parfumul ei
(Luminița
Petrea)
Un haiku liniștit,
concentrat și sobru, ca atunci când stai iarna în casă și fără să aștepți
nimic, te uiți pe geam în timp ce, prin ceea ce descoperi afară, te cufunzi mai
tare în propria-ți lume interioară, în amintiri și dureri pe care le credeai
uitate. O floare de gheață care împrăștie parfum este în sine un koan, iar dacă
acea floare de gheață, cu toată dantelăria ei fragilă și delicată precum chipul
femeii iubite acum multe decenii, împrăștie taman parfumul ei, se numește că
timpul dispare în fața iubirii. Perenă este doar dragostea. În schimb, bătrânul
și floarea de gheață sunt la fel în fața impermanenței, a efemerului: amândoi
sunt supuși transformării, degradării, pieirii….. În urma lor rămâne, poate,
doar amintirea unei iubiri și aroma delicată a frigului înflorit.
Puntea între vers și
imagine este una evidentă, solidă, însă deloc redundantă. Privind fotografia,
primul lucru la care te gândești este frumusețea tranzienței. Urzeala elaborată
a ramurilor, zăpada care le îmbracă ca o mătase, semitransparența albă care
filtrează lumina….toate acestea vor dispărea peste nu mult timp în fața
asaltului soarelui. Chiar și copacul, cândva, va muri în picioare sau va fi
doborât de mâinile ”prietenoase” ale oamenilor. Doar cerul, mut și albastru,
dăinuie mereu, la fel și iubirea, cu sau fără trup, la fel și parfumul ei….
Felicitări, Luminița
Petrea, pentru un poem de mare rezonanță!
Ioana
Dinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu