în
așteptare –
primenit
de păianjen
voalul
miresei
(Andrei
Andy Grădinaru)
Sunt sigur că nu a fost ușor de scris ceva
pe marginea fotografiei propuse de Ioana luna aceasta când se serbează și Sf.
Valentin, și Dragobetele. Am citit și recitit cu atenție ce s-a trimis și, în
cele din urmă, am ales drept câștigător poemul de mai sus, întrucât acesta m-a
atras cel mai mult prin surpriza pe care
ne-o livrează în primele două versuri , nedevoalând-o decât în final.
Primul vers instaurează o atmosferă
tensionată, plină de frământări interioare, introduce în scenă acel suspans
scăpărător, care te pune imediat pe gânduri și te face să speculezi: Cine pe
cine așteaptă? Care-i cauza așteptării?
Versul al doilea, la fel, prelungește
încordarea, nedumerirea: Ce o fi primenit oare paingul-țesător?
Evident, ultimul vers aduce iluminarea:
cineva își găsise alesul și urma să-și pună pirostriile, dar din varii motive
(război, calamități naturale, boală etc.) mariajul a fost amânat…
De vreme ce arahnida în discuție s-a apucat
să primenească voalul, este foarte clar că factorul timp și-a pus amprenta
asupra obiectului de vestimentație…
Atât kireji-ul, cât și asonața vocalei a (
o dată în fiecare vers) relevă că așteptarea din incipit este una de durată și
poate duce, de ce nu, la descumpănire, adică la pierderea echilibrului
sufletesc…
În plus, ca motivare a opțiunii mele,
haikuul de față, combinat cu imaginea foarte elocventă, m-a dus cu gândul
la romanul “Marile speranțe”, al celebrului Dickens, mai exact la personajul Miss Havisham, care, după ce a
fost părăsită la altar chiar în ziua nunții, hotărăște să-și poarte rochia de
mireasă tot timpul vieții…
Închei prin a spune că așteptarea este
sinonimă cu speranța, cu refuzul renunțării la visuri. Cine știe să aștepte cu
înțelepciune va suporta mai cu ușurință ceea ce va urma.
Cezar F.
Ciobîcă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu