Măcinați de rugină

 

sub aceeași stea –
măcinați  de rugină
strâmbii si drepții

(Ecaterina Pupăză)

Un joc de idei și cuvinte minunat întrețesute cu imaginea îl califică pentru podium. Privit din satelitul cunoașterii desprinse de ego, Pământul nostru plin de frământări și patimi e doar o bobiță pe care se agită efemer niște molecule. Filozofic vorbind, nu e mare diferență între steaua din primul vers și steluța delicată a păpădiei din imagine. Ambele sunt doar două capete de pod gemene, care asigură o delicată, dar puternică punte de legătură între fotografie și poem.

 Sub aceeași stea se află deci cuiele strâmbe, și cele drepte, sufletele strâmbe și cele drepte. Dar absolut toate, oameni și cuie, obiecte și ființe, patimi și desfătări, lupte drepte și lupte strâmbe, sunt mâncate până la urmă de aceeași rugină a timpului, a trecerii, a uitării, cu alte cuvinte a irelevanței. Căci, ca să închidem cercul, ne aflăm cu toții pe o mică bobiță, una din nesfârșit de multe altele, care se rostogolesc la infinit sub aceeași stea generică.

 Mie una, poemul lui Cati Pupăză mi-a făcut bine sufletește, dincolo de satisfacția estetică. Pune lucrurile în perspectivă atunci când ne luăm prea tare în serios. E bine să ne oprim din când în când și să privim stelele…..și poate, de ce nu, și cuiele ruginite!

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 3, Cezar Ciobîcă: reușită aluzie la Moromeții, care trimite, mai departe, tot la stingere și zădărnicie.

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 17, Ana Drobot: fascinantă imaginea unei porți muribunde care încă se luptă cu vântul și efemerul păpădiei.

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 18, Cezar Ciobîcă: tinzând spre un senryu aproape amar! Nici piroanele Christului nu sigure în fața hoției strămoșești.

 Mențiunea acordată poemului cu nr. 31, Luminița Petrea: o originală reflecție asupra uzurii și bătrâneții! Avem nevoie de mai mult soare atunci când negura senectuții ne dă frisoane.

Ioana Dinescu