jocuri de culori –
la poarta infernului
reclame din rai
Andrei Andy Grădinaru
Nu cred că alegerea mea are nevoie de prea multe explicații!
Remarcabilă mi se pare în primul rând eleganța cu care autorul a țesut poemul
pe trama imaginii. Pornind în mod evident de la fotografie, Andrei A. Grădinaru
ne-o ”deslușește” creativ și original: primul vers pare descrierea fundalului
verde – pestriț și reprezintă atât linkul de legătură între text și imagine,
cât și poarta de intrare pentru ceea ce urmează în celelalte două versuri.
”Poarta infernului” poate fi cu adevărat denumită pânza fină a păianjenului,
căci insecta care încearcă să intre/zboare prin ea rămâne ostatecă în iad. Doar
că ce să vezi: de la distanță ochiul (de insectă sau de om, depinde cum ne
jucăm cu sensurile și parabolele) nu vede decât acele lumini colorate –
”reclame din rai” – care-l cheamă cu cântec de sirenă să se apropie, să intre,
să poftească…. Iar insecta (la fel ca omul!) se ia după ce vede și fără să
ezite prea mult cade în plasa iluziei (sau, mai la propriu, în iluzia plasei).
Moment în care începe infernul…
Cu riscul de a mă repeta din greu: un haiku bun dă acea
impresie de simplitate aerată, de curgere firească, ca și cum cuvintele s-ar
alinia ușor în virtutea unei ”legi naturale” conform căreia autorul trebuie
doar să țină pălăria întinsă și poemul a și picat cuminte în ea. Numai cel care
l-a scris știe efortul și munca din culise. Produsul final nu poartă nici o
urmă de transpirație, este șlefuit și strălucitor ca un diamant. Este cazul
acestui haiku.
Andrei Grădinaru bifează la toate aceste aspecte: o idee
originală, o legătură solidă și creativă cu fotografia de la care a pornit, un
poem cu un dublu strat de înțelesuri, ce poate fi văzut ca o meditație amară
asupra condiției umane, meditație care conține totuși și un grăunte de umor
sarcastic. Ni se întâmplă zilnic, tuturor: reclamele care ne încântă folosesc
instrumente din ce în ce mai sofisticate (AI de ex.) pentru a ne găsi punctul
slab al intereselor și pasiunilor, iar noi le cădem în plasă și ne afundăm cu
entuziasm în țesătura lor colorată ca într-o discotecă existențială. Dar la
capăt ne așteaptă -invariabil – infernul, adică pierderea sinelui autentic.
Ioana Dinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu