semne de
viață –
prin
piatra funerară
fire de
iarbă
(Ion Cuzuioc)
Poemul subliniază subtil că suntem ființe trecătoare și că totul este supustrecerii ireversibile, necruțătoare a timpului care pune atât de multăpresiune pe omul modern. Timpul ne însoțește permanent pretutindeni, amintindu-ne agasant de unicitatea fiecărei clipe a trecerii noastre prin lume. Prima parte a haiku-ului pregătește terenul, propune o pistă dădătoare de speranță, o atmosferă optimistă. Partea a doua, până să-i citești finalul, te incită, făcându-te să te întrebi dacă nu e vorba de-o ședință de spiritism; în plus, adjectival “funerară” introduce o notă sumbră, în antiteză cu incipitul. Ultimul vers aduce dezlegarea fabulei – iarba e cea care pare să învingă timpul, îi supraviețuiește omului și, depășind miraculos obstacolul, reușește să iasă la lumină. Astfel, cel care s-a dus pare să comunice cu urmașii într-un mod ancestral, să învie în altceva. La nivel fonetic, nu poate fi ignorată asonanța vocalei “a” care pare să sublinieze măreția naturii care se reinventează mereu, iar repetarea consoanei “r” te face parcă să simți insinuându-se freamătul firelor de iarbă. În ceea ce mă privește, ultimul vers (fire de iarbă), asociat cu “piatra funerară”, mi-a amintit de un celebru haiku al lui Basho (iarba verii – / tot ce-a rămas / din visele războinicilor), poem care ne invită să medităm asupra fragilității noastre, dar mai ales asupra urmelor pe care merită să le lăsăm în urma noastră.
Cezar-Florin
Ciobîcă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu