podul
șubred –
atât de
rapidă
căderea
serii
Explicația nu este ușor
de dat. Versurile par la o primă lectură modeste, aproape șterse. Și totuși
ceva te face să te oprești asupra lor, fără să știi exact de ce, ca atunci
când, aflat într-o mulțime pestriță și gălăgioasă, îți atrage atenția exact acea
silueta gri care se strecoară fără zgomot pe lângă tine.
În cenușiul lui
aparent, poemul te obligă să rămâi pe loc și să-i cauți sensul, acel tâlc
ascuns care nu se revelă imediat cititorului grăbit și ”versat”, obișnuit să
prindă ”poanta” chiar înainte de versul al treilea, și să treacă apoi mai
departe. Legătura între prima linie ”podul șubred” și partea a doua a
haiku-ului se face printr-o juxtapunere exemplară, cratima (kireji-ul) legând
autentic, ”prin parfum” și nu doar pro forma, două scene diferite al căror
element comun trebuie înțeles și pătruns cu finețea intuiției. Șubrezenia
podului poate fi asociată metaforic cu cea a condiției umane, podul însuși
fiind viața ce leagă cele două maluri – momentul nașterii și cel al morții.
Seara, amurgul vieții, pare să vină atât de repede atunci când te apropii de malul
celălalt…. Cu alte cuvinte, podul – cu sens unic – devine din ce în ce mai
șubred cu cât te apropii de capătul lui.
Sau poate că doar frica
călătorului de umbrele nopții îl face să simtă că puntea e din ce în ce mai
nesigură și înserarea din ce în ce mai grăbită. Faptul că versurile lasă loc
unor multiple interpretări este marca unui
haiku de bună calitate. În plus, legătura cu imaginea este bine gândită:
alb/negrul fotografiei se regăsește subtil în cromatica serii/nopții, iar
bârnele podului, vremuite și neregulate, nasc asocierea cu ”șubred”-ul din
primul vers.
Felicitări, Ana Drobot,
pentru acest haiku foarte bun! Te mai așteptăm pe la noi.
Ioana
Dinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu