Buna-și scutură șorțul

 

lecții de viață –
buna-și scutură șorțul
sub pomu-nghețat

(Mirela Duma)

 Dacă la marea majoritate a celorlalte haiku-uri mesajul este evident imediat ce am citit poemul, aici versurile m-au făcut să mă opresc și să ascult cu atenție. Sub aparenta modestie a textului se află o trimitere subtilă la unul din adevărurile fundamentale ale existenței noastre ca oameni în biosfera Planetei albastre: solidaritatea cu toate viețuitoarele! Într-adevăr, cine ”citește” cu adevărat substratul evenimentelor din ultimele decenii, realizează că toate problemele cu care ne confruntăm actualmente derivă din faptul că am uitat sau nu mai punem preț pe respectul și grija datorate celorlalte viețuitoare. ”Apocalipsele” repetate cu care ne confruntăm sunt provocate doar de mentalitatea noastră de ”conquistadori”, de exploatatori cu drepturi depline, dar fără nici o obligație, a tuturor celorlalte specii de viață.

Concis și subtil, poemul spune acest lucru, lăsându-l pe cititor să meargă cu reflecția cât de departe îi permite acestuia conștiința. O minuntă lecție de viață, a te gândi că o altă făptură, mai puțin norocoasă ca tine, are nevoie urgentă de firmiturile strânse în șorțul tău. O dovadă de empatie cu necuvântătoarele, de care am avea cu toții atâta nevoie. În același timp, o dovadă că generica bunică, aici stând pentru generațiile vechi și străvechi, care se raportau altfel la natură și dobitoace, avea acel tip de prezență în ”aici și acum” care-i permitea să observe și să înțeleagă ceea ce se întâmplă în jur: un stol de vrăbii în iarnă, stând înfrigurate și așteptând…….primăvara?….sau mâna omului care vede și simte?

Pe lângă legătura deosebit de reușită pe care poemul o stabilește cu imaginea (fără să pomenească explicit nici un element din fotografie) mi-a mai plăcut mult și a doua ”lecție” pe care o extrag de aici: aceea a non-irosirii de resurse. Înainte de a arunca, cu frenezia consumerismului specific epocii noastre, e bine să ne întrebăm dacă nu cumva putem refolosi sau darui ceea ce ne prisosește sau ne rămâne, cuiva care are nevoie de ”resturile” noastre. Cu alte cuvinte să facem ceea ce făceau bunicii noștri: reciclau cu înțelepciune și dăruiau cu bunătate, nu iroseau nimic și nu tratau necuvântătoarele ca pe niște obiecte fără viață.

Într-adevăr, în cuvinte puține și bine alese, acest poem ne dă nu doar lecții de viață, dar și lecții despre cum se poate scrie un poem profund pornind de la o imagine mai degrabă hazoasă, fără moralisme cu degetul ridicat, fără tușe groase și fără să apese pe pedala lacrimogenului.

Felicitări, Mirela Duma, te mai așteptăm!

Ioana Dinescu