Casa natală

 

casa natală –

cu motoceii se joacă

doar razele lunii

(Florentin Unțanu)

 În primul rând pentru faptul că, odată construit pe o legătură de mare subtilitate cu imaginea, acesta reușește să împrăștie acea vibrație specifică haiku-ului autentic (sau cel puțin așa cum îl înțeleg eu a fi), anume descoperirea miracolului ascuns în clipa prezentă. Versurile surprind un anumit moment, în liniștea nopții, când lumina lunii alunecă încet peste obiectele familiare ale casei natale. Deja primul vers, combinat cu acel ”doar” din ultimul, ne spune o poveste întreagă: omul, aflat undeva departe pe linia vieții, se simte copleșit de amintirile ce dau buzna peste el, atunci când se află din nou în casa copilăriei. Mânuind cu desăvârșită artă puterea de seducție a antitezei, autorul opune momentului solar din amintire, când casa era plină de pisici, copii, zgomot, joacă, adică lumină și viață, clipa prezentă, în care ”doar” lumina clorotică a lunii mai scoate, optic, din nemișcare motoceii prăfuiți. Din acest contrast nostalgic se naște o tensiune evocatoare care-l transformă într-un poem de atmosferă de mare finețe. Nimic spus direct, pe șleau, nici o lamentare, nici o exhibare a ”eului poetic”, ah, atât de sensibil. Nu, poemul surprinde fotografic, neutru, un moment în care liniștea devine elocventă, făcând o descriere detașată a scenei, unde prezența umană aproape că e facultativă. Iar acea punte subtilă între poem și imagine, de care pomeneam la început, este dată de bobițele negre ”interpretate” ca motocei, căci într-adevăr, fotografia, prin culorile și forma ciorchinelui solitar, de un estetism aparte, degajă o vibrație ludică și în același timp ”gotică”….o tristețe jucăușă?

 Un excelent poem! Felicitări cu aplauze, Florentin Unțanu, pentru el dar și pentru faptul că, nesătul, mai primești și o mențiune!….:) 

Ioana Dinescu