ultimul
cuvânt –
alunecând
de pe un ram
luna
plină
Există mai multe motive
pentru care acest poem merită toată atenția noastră. În primul rând mi se pare
remarcabilă legătura de mare subtilitate între text și imagine. ”Parfumul” (în
sensul lui Basho) acestei conexiuni se degajă ca un abur fin care trebuie
”prins” mai degrabă cu sufletul decât cu mintea. ”Ultimul cuvânt” interpretează
subtil elemente cheie ale fotografiei: receptorul atârnând al unui telefon
invizibil, perechea de pantofi aruncată neglijent ca și cum proprietarul ei ar
fi dispărut în grabă, scaunul care te duce cu gândul la eșafodul unei
spânzurători…… Într-adevăr, aici este vorba despre o ”plecare” – poate
intempestivă, poate definitivă -, iar primul vers este excelent ales, el
rezumând minimalist și sintetic întreaga atmosferă a fotografiei.
Următoarele două
versuri pot părea criptice la o primă lectură. Frumusețea lor stă tocmai în
ambiguitate, în forța unei sugestii difuze cu un minim de mijloace. Cheia se
află după părerea mea în cuvântul ”alunecând” care duce firul asociativ la o
”cădere”: căderea unui corp lăsat în balans liber? Sau mișcarea unor ramuri
trase de greutatea unui trup agățat de ele? Și posibilitățile asociative nu se
opresc aici. Cum spuneam, meritul unui poem bun este tocmai puterea de sugestie
și multitudinea de sensuri care se nasc dintr-un aluziv bine temperat.
Felicitări, Ana Drobot!
Te mai așteptăm pe la noi cu astfel de haiku-uri!
Ioana
Dinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu