ieșire
din ceață –
lăsată
în urmă
prejudecata
(Mihaela Iacob)
Poemul pe care l-am selectat luna asta
ca fiind mai reușit decât altele se remarcă mai ales prin faptul că persoana în
cauză reușește, nu se spune cum, dar putem specula, să lase deoparte vălul greu
al ignoranței și să devină un alt fel de
om. Am putea spune, fără a exagera, că ceea ce i se întâmplă respectivului e un
fel de minune, o iluminare care l-a salvat de la orbire. Poate că agentul
acestei deveniri spirituale a fost un prieten sau poate că într-un moment de cumpănă a avut o revelație
și l-a cunoscut, în sfârșit, pe Dumnezeu care i-a arătat adevărata cale.
Prima parte a haiku-ului pare să ne
spună printre rânduri că marele cocon al ceții în care a trăit o bună bucată de
vreme a fost atât de compact încât insul nu putut vedea mai departe de vârful nasului.
În partea a doua, mai ales după ce citim
versul median, ne întrebăm, firește, încercând să ghicim, la ce sau la cine anume ar putea face trimitere
ideea de abandonare. Apoi, finalul ne surprinde plăcut, confirmând sau
infirmând presupozițiile noastre.
Îmi place să cred, și sper să fiu în
asentimentul vostru, că poemul, în întregul lui, trimite subliminal și la
filosofia Zen, și anume la Satori, fiindcă prin înțelegerea survenită la
momentul oportun și datorată unor ingrediente nevăzute, nu neapărat
explicabile, s-a ajuns, iată, la trezirea care lucrează întru primenirea și
resetarea spirituală.
Închei prin a vă sfătui să vă feriți de
păcatul părerilor vagaboande, deoarece așa cum spunea Albert Einstein “Este mai
ușor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu