Broboada veche

 

broboadă veche –
o molie destramă
focul macilor

(Cezar-Florin  Ciobîcă)

L-am ales din mai multe motive. În primul rând versurile se depărtează destul de mult de tema fotografiei, ceea ce-l face mai interesant, mai incitant de descifrat. În al doilea rând, puntea către imagine, deși lungă, rămâne solidă. Într-adevăr, dacă privim fotografia dintr-un unghi mai puțin convențional, crenguța cu țuguiul de zăpadă te poate duce cu gândul la o bătrânică îmbrobodită bine. Cuvântul ”veche” din primul vers, fiind foarte bine ales, face legătura cu imaginea printr-o reușită asociere între iarnă (sfârșit de ciclu), bătrânețe și uzură.

Următoarele două versuri spun restul poveștii: molia (adică timpul) roade încet, dar sigur, broboada cu toată ”grădina” de pe ea. Roșul bobițelor din fotografie a fost transferat în focul macilor din poem. O interesantă și isteață alchimie, cuvântul ”foc” având un impact neașteptat asupra cititorului, a cărui privire tocmai se obișnuise cu varul nestins al zăpezii. Da, tot așa cum omătul se cerne puțin câte puțin, putând oricând ”stinge” prin acoperire roșul bobițelor, tot așa molia ”ninge” țesătura veche și veștejește macii prin roaderea implacabilă, un fel de dinte al timpului. Un haiku sobru, reținut, care punctează aparent un fapt neînsemnat, dar care ne duce pe un făgaș bine cunoscut al haiku-ului clasic: meditația asupra impermanenței lucrurilor, zădărnicia, frumusețea obiectelor ”trecute”, fanate, poate chiar acceptarea în pace interioară a sfârșitului. Tot atâtea teme dragi esteticii japoneze, pe care iată, o broboadă ajunsă la capătul firului și niște bobițe scofâlcite sub zăpadă le pot ilustra în mod elocvent.

Felicitări deci autorului de pe podium, tuturor ”mențiunilor” cu poeme, unele dintre ele, aproape la fel de bune ca cel premiat, și tuturor celorlalți participanți care s-au încumetat să ne fie alături pe lista de poeme. Vă mai așteptăm!

Ioana Dinescu