Rochia dervișului

 

altfel de noapte –
rochia dervișului
acoperă luna

(Mircea Moldovan)

 Primul vers ne spune deja că e vorba de o noapte specială: noaptea dervișilor rotitori este o ceremonie mistică (sema sau sama), despre care cei care au avut șansa să asiste spun că poate reprezenta un punct de cotitură în propria devenire spirituală. Nu vreau să fac aici un exposé al sufismului, enumăr doar câteva idei de bază: dervișul este, în sufismul islamic, un fel de călugăr (budist sau creștin), adică cineva care s-a eliberat de lanțurile lumii materiale, alegând calea sărăciei, ascetismului și devoțiunii mistice. Rotirea în cadrul ceremoniei, adică acest dans sufi, este pentru derviș o călătorie spirituală. Rumi, cel de la care izvorăște sufismul, era convins că actul rotirii reprezintă o transă care permite individului să treacă prin poarta ce desparte lumea materială de cea spirituală, permițând dervișului să se unească cu divinitatea.

 Revenind la versurile lui Mircea Moldovan, înțelegem acum de ce noaptea acestei ceremonii este cu adevărat o ”altfel” de noapte: nu una ordinară în sensul de comună, normală, ci una extra-ordinară în care se deschid porți imateriale și se trec praguri între lumi. Și noapte sugerează și alb/negrul (sau sepia?) fotografiei, în care vârtejul pare a se desfășura într-un decor crepuscular, minimalist, ascetic precum drumul dervișului.

 Următoarele două versuri ne dau interpretarea vârtejului ca fiind sugestia unei siluete de derviș aflat în punctul culminant al dansului. Ceremonia conține o întreagă coreografie a ”rotitului”, în care gestica mâinilor, picioarelor, fluturatul hainelor reprezintă tot atâtea chei și simboluri mistice. Haiku-ul însă ne trimite direct la esență: când însăși luna e acoperită de veșmântul dervișului atunci știm că s-a produs comuniunea între om și Dumnezeu. Pragul a fost trecut. Chiar dacă dansul se sfârșește și omul revine la locul lui de pe pământ, el nu va mai fi același ca înainte de comuniune.

 Bucățelele de puzzle din imagine sunt parcă o metaforă pentru provocarea de a găsi ”cheia” versurilor. Căci da, chiar așa și este: la o primă lectură parcă înțelegi, dar nu pricepi. Începi apoi să te gândești, să cauți, vrei să afli mai mult: ce-i cu dervișul, de ce noaptea, de ce luna…. Dintr-una în alta, se mai îmbucă două bucățele, mai descoperi un strat de înțelesuri, mai ai o mică epifanie. Un poem superb prin sugestie, originalitate, profunzime și arhitectura perfectă între imagine și versuri. Felicitări și lauri, Mircea Moldovan!

 Închei lăsându-l pe Rumi să vorbească despre ceea ce înseamnă rotitul:

 ‘I have put duality away. / Am dat deoparte dualitatea.

I have seen that the two worlds are one. / Am văzut că cele două lumi sunt una.

One I seek. One I know. One I see. One I call. / Una caut. Una cunosc. Una văd.

He is the first. He is the last. / El este primul. El este ultimul.

He is the outward. He is the inward. / El este lumea exterioară. El este lumea interioară.

I know none other.’ / Nu cunosc pe nici un altul.

 Și tot Rumi despre lună:

 „To see the Moon that cannot be seen, / Pentru a vedea luna ce nu poate fi văzută

Turn your eyes inward / Întoarce-ți ochii către interior

And look at yourself… / Și uită-te la tine însuți…

In Silence / În tăcere”

Ioana Dinescu