marți, 31 martie 2026
Fără foșnet
Stella Grama
Ezitând între acesta și alte două poeme care au luat mențiune, mărturisesc că balanța a fost înclinată de prospețimea și originalitatea imaginii din versul al treilea. Acolo e surpriza!
Un copac fără foșnet e un copac fără frunze. Nu știm însă de ce acesta și-a pierdut frunzișul: e ceva temporar și firesc, legat de anotimp, sau ceva mai grav…. Pomul poate că a murit în picioare, cum mor toți copacii bravi atunci când nu sunt asasinați de om (cel mai cumplit dușman al copacului) sau de alte forțe ale naturii, iar pe scheletul acestuia nu mai înverzește nimic, decât cel mult mușchiul. Nu știm? Ba da, căci primul vers ne dă o indicație esențială: înghețul e mai vechi, adică mai vechi decât zăpada iernii actuale. Gutuiul și-a luat mai demult rămas bun de la această lume, dar nu și de la poartă, pe care continuă să o păzească mut. Prin trupul lui lemnos seva a încetat mai demult să circule, iar tăcerea ramurilor nu va fi nici la primăvară, nici la vară întreruptă de foșnetul frunzelor.
Vreau să observăm și faptul că autoarea personalizează pomul. Nu e vorba de un copac oarecare (ar fi putut spune ”copacul de la poartă”), ci de unul anume, un gutui. Individualizându-l, acesta capătă valențe familiale, devine aproape o persoană, a cărei dispariție lasă în urmă un gol amar. Ne putem imagina cât de tare lipsesc proprietarilor casei florile lui baroce, frunzele catifelate sau lampioanele galbene ale fructelor. Din experiență vă spun că despărțirea de un copac iubit este aproape la fel de dureroasă ca pierderea unui membru al familiei.
Și da, legătura cu fotografia există. E o legătură mai generală, o punte mai subtilă decât la alte haiku-uri: iarna din imagine se reflectă în înghețul primului vers. De remarcat este și suprapunerea de sensuri între ”îngheț” și ”moarte”: iarna imaginii se transfigurează în moartea copacului, adică ”înghețul” acestuia. Căci da, moartea și frigul au caracteristici comune: rigiditatea, încremenirea, tăcerea….
Parafrazând un alt haiku care a primit mențiune: poate că rămurelele trase în promoroacă din fotografie sunt o pictogramă prin care gutuiul își ia rămas bun de la noi. Odihnește-te în pace!
Comentare și jurizare, Ioana Dinescu
luni, 30 martie 2026
Divorț
divorț –
umerașele
goale
nu-și găsesc
locul
Marin Arsene
Poemul ne arată ce se întâmplă după divorț, prin
comunicare indirectă. Cititorul citește sentimentele în indiciile lăsate în
contextul vizual. Umerașele goale trimit la golul emoțional rămas în urma
despărțirii. Nu umerașele nu își găsesc locul, și la propriu și la figurat, ci
unul sau ambii dintre soți. Despărțirea nu a fost una dorită de unul sau ambii
soți. Se simte un regret sau o anumită derută în urma schimbării. Totul este
proiectat asupra umerașelor, poate pentru că niciun membru al fostului cuplu nu
recunoaște sincer ceea ce simte. E de înțeles, deoarece despărțirea e
inevitabilă, în urma divorțului. Și totuși...Cititorul are de lucru cu o serie
de elemente concrete. Divorțul e elementul abstract. Concret, însă, cititorul
vede umerașe goale ce nu își găsesc locul. Sunt mutate de colo-colo. Nu își
găsesc liniștea, așa cum nici foștii soți nu își găsesc pacea interioară.
Irina Drobot
Luna promisă
luna promisă –
buna termină
de șters
vechea oglindă
Camelia Blaj
Cârpa magică a
bunei
Buna din
poemul Cameliei Blaj a găsit după mulți ani imposibilul, luna de pe cer… O
iluzie care face parte din arsenalul de seducție. A te lăsa mințit frumos face
parte din etapa “orbirii” fără de care, ne explică psihologia modernă, s-ar
duce pe apa sâmbetei totul. Nu ar mai fi posibilă îndrăgostirea dacă am
vedea 𝑎𝑐𝑒𝑎 persoană în toată
splendoarea adevărului. Migdalele amare le digeră fiecare mai târziu.
Să revenim la
buna și gestul gospodăresc de a șterge oglinda veche, într-o atmosferă
ritualică, de curățare a gândurilor odată cu spațiul locuit, de limpezire a
vieții.
Ce coboară de pe cer strălucind mândru în oglinda proaspăt debarasată de praful timpului? Luna. Acolo, în casa ei, după ani și ani. Poate bunul nici nu mai e. Dar, într-un fel s-a întors, să-și împlinească promisiunea. Buna-i una, nu poate fi păcălită toată viața.
Ramona Bădescu
Ninge apăsat
ninge apăsat -
bunica a
cumpărat
două pâini
Valer G. Pop
Un poem special prin simplitatea lui și prin faptul
că, deși cuprinde două verbe, nu afirmă nimic fățiș din ceea ce trebuie
semnalat de fapt, lasând totul în responsabilitatea cititorului.
Autorul așază în dosarul cu șină (cu kireji) două note
de constatare care consemnează două observații de la fața locului (fără
evaluare și concluzii, prezentând doar faptele) și înaintează dosarul
cititorului pentru soluționare.
Ce se întâmplă, potrivit constatărilor? Mai nimic. Se
relatează că "ninge apăsat" și că "bunica a cumpărat două
pâini". Ce să fie senzațional în aceste evenimente?...
Un cititor nefamiliarizat cu haiku-ul
"clasează" dosarul urgent. Însă împătimitul de haiku are mai multă
răbdare și știe să analizeze circumstanțele faptelor prezentate, să caute
indicii și să cântărească adevărata greutate a lucrurilor pe care autorul le
transmite.
Astfel, faptul că ninge apăsat, dincolo de peisajul
frumos de iarnă pe care-l înfățișează, anunță că în curând deplasarea în afara
casei va deveni un coșmar, dacă nu ceva imposibil. Prin urmare, și drumul
bunicii pentru a-și procura cele necesare traiului va fi pus serios în pericol.
În acest context, constatarea că bunica a cumpărat
două pâini semnalează aspecte dramatice, bine ascunse în spatele banalei
tranzacții comerciale - aspecte pe care autorul nu le afirmă în niciul fel,
lăsându-le să răzbată din amănuntele cu tâlc strecurate în poem. Amănuntele
sugerează că, de obicei, bunica nu cumpără două pâini, una fiindu-i de ajuns,
că bunica e singură și n-are cu cine să-mpartă pâinea și greutățile vieții, că
nici copiii și nici nepoții (doar e bunică, altfel ar fi fost doar "bătrâna")
nu se-nghesuie prin casa ei. Iar acum, când vremea e pe cale s-o izoleze-n
casă, a trebuit să se asigure că are pâine măcar pentru o zi în plus. Și a
cumpărat două pâini. Textul nu consemnează să fi cumpărat și altceva. Poate că
nu a avut cu ce să cumpere și altceva și nici cu ce să cumpere mai multe pâini,
pentru mai multe zile. Ori poate că numai atât a fost capabilă să ducă până
acasă cu forțele ei - două pâini. Bunica și-a asigurat strictul necesar pentru
încă o zi. Ce va fi după... Domnul cu mila!
Andrei Andy Grădinaru
Neprihănire
neprihănire –
într-o lacrimă de rouă
vibrează o stea
Daniela Topîrcean
Chiar de la primul vers,
,,neprihănire ", autoarea încearcă să ne pregătească pentru o experiență
de-o clipă.
Este momentul în care ziua
se îngână cu noaptea, marcând un nou început. Totul este pur, neatins, în
starea sa originară. Roua apare discret, fără zgomot, reflectând o stea.
Efemerul se suprapune cu infinitul. Timpul pare suspendat.
Verbul ,,vibrează "
face ca imaginea să devină vie, să pulseze, înfăptuind întâlnirea dintre rouă
și stea, ca pe cea dintre pământ și cer. Picătura de rouă devine lentila care
face posibilă observarea. În ea regăsim un fragment infim de univers în care
substantivul ,,lacrimă" introduce emoția fragilă a unei melancolii abia
sesizabile, compatibilă cu liniștea zorilor.
Este un poem delicat,
sensibil, contemplativ în care puritatea dobândește contururi vizibile.
Irina Țipordei
Primul ceai în doi
primul ceai în
doi –
la geam fără
perdea
cu luna goală
Cezar Florescu
Din nou un joc de cuvinte, creat prin coincidențe și
prin prezența atât a sensului propriu, concret, vizual – vedem dinaintea
noastră imaginea – cât și a celui figurat, sugerat de expresiile fără perdea.
Expresiile „în doi” și „goală” sugerează cititorului aluzii la o întâlnire
romantică. La fel ca poemul scris de Ioan Marta, poemul lui Cezar Florescu ne
duce dincolo de ce e exprimat direct și dincolo de ce vedem dinaintea noastră,
exprimat în imagini.
Ana Drobot
Albina mamă
albina mamă –
încă un strop
de miere
în cana cu
ceai
Irina Țipordei
Încă de la apariția primului cuvânt,
"albina", știm deja că se află pe undeva un strop de miere. Rămâne
doar să parcurgem drumul poemului și să-l găsim. Iar el are să se ivească în
toată splendoarea. Dar să nu ne grăbim...
Cel de al doilea cuvânt vine cu detalii despre albina
noastră. Și aflăm că nu este vorba despre orice albină, ci despre mama tuturor
albinelor, despre însăși Majestatea Sa, Regina, "Albina Mamă", iar
lucrurile devin foarte interesante. Pentru că, așa cum sunt instituite regulile
de milenii în regatul stupului, responsabilitățile în ceea ce privește mierea
sunt distribuite lucrătoarelor de rând, nu aparțin Coroanei! Poate nu de miere
este vorba în poem, cum am crezut la început?... Vom vedea. Să lăsăm puțin deoparte
prima parte și să deschidem ușa celei de a doua părți.
Se servește ceaiul... și se petrece ceva deosebit de
plăcut: apare "încă un strop de miere / în cana cu ceai". Autoarea nu
ne spune cine și de ce sporește dulceața licorii. Ne prezintă doar un fapt, sau
poate doar o senzație. Pentru clarificări, va trebui să apelăm din nou la
primul vers și să aflăm ce leagă cele două părți ale poemului.
O legătură ar fi limpede, în aparență - albina din
prima parte și stropul de miere din partea a doua. Dar nu aceasta este legătura
pe care o căutăm, și nici nu ar funcționa foarte bine (așa cum spuneam,
"albina mamă" are alte îndatoriri decât să aducă, la propriu,
mierea). Va trebui să căutăm și alte sensuri ascunse ale cuvintelor.
Să citim altfel "albina mamă". Poate că
"albina" nu este subiectul aici. Poate este numai atributul
"mamei", iar poemul ne vorbește despre mama cea harnică și neobosită
ca o albinuță, care nu stă o clipă locului și care caută mereu să aducă încă un
plus de bine puiului ei. Mama, care și numai prin simpla ei prezență aduce un
strop suplimentar de miere în viața noastră.
Parcă văd autoarea servind o ceașcă de ceai lângă
portretul mamei, când deodată apare o albinuță. Și de aici, asocierea
cuvintelor, momentul haiku și un poem splendid.
Andrei Andy Grădinaru
Revelion
revelion
-
vechile
regrete
cu alt număr
IrinaȚipordei
Cum am simțit
acest poem?!
. Amar ca o
migdală arsă. Sec. Poate chiar prea pe șleau pentru ,,modul" haiku.
. Autentic,
electrizant, deloc mălăieț, conținând fix contrariile care provoacă tensiunea
unui poem reușit.
Cuvântul,,revelion",
se știe, provine de franceză însemnând trezire. Așadar de revelion , când în
aceeași noapte se face trecerea dintre ani, oamenii stau treji ,,privind"
spre bucuriile așteptate în viitor. Căci nu încetăm a spera, nu?! Dar trezirea,
în viziunea autorului, este mai profundă, implicând o privire deosebit de clară
tocmai către trecut.
Schimbarea
numărului ( ,,alt număr") se aplică atât în cazul anilor cât și în cazul
regretelor -care ocupă un loc de cinste în raftul interior, acolo unde nu ne
îndurăm să facem curat. Ce dacă se trece în noul an?! Regretele sunt
vechiturile noastre dragi. Ba chiar înmulțite. Încarnate în noi în timpul scurs
între atâtea revelioane. Ne este necaz că se țin de noi. Dar, în același timp,
nu le aruncăm cu niciun preț.
E adevărat,
cuvântul care constituie primul vers - ,,revelion" are destulă forță
pentru a ne deschide ochii și asupra împlinirilor. Totuși, vedem că nu putem
păși altfel - fără cele vechi - într-un an nou. Acest paradox ne definește ca
oameni. Cu memorie. Cu
conștiință. Cu
sensibilitate.
Cecilia Bîrcă
Parc de distracții/Din taina apei
parc de distracții –
copilul orb dibuind
primii fugi de nea
Cezar Florescu
Iată, un poem care ne transmite
un mesaj deosebit.
La contactul cu primul vers,
,,parc de distracții", construim îndată cu ochii minții imaginea locului
special amenajat și dotat cu carusele, cu jucării acvatice și cu jocuri
interactive într-o atmosferă de mișcare, agitație și râs zgomotos.
A doua parte a poeziei vine cu
descoperirea delicată a fulgilor de zăpadă de către ,,copilul orb dibuind
primii fulgi de nea" și arătând că frumusețea nu se adresează doar
ochilor, ci și celorlalte simțuri, iar fericirea nu este una singură.
Poezia alătură explozia de
veselie a ,,parcului de distracții" cu căderea tăcută a primei ninsori.
Ambele evenimente zugrăvesc lumea în moduri diferite. Unul prin zgomot,
celălalt prin liniște. Ambele ne arată cum cunoașterea sa, indiferent cum se săvârșește,
este la fel de intensă.
Un poem sensibil care, în câteva
cuvinte bine alese, ne atrage atenția asupra faptului că fiecare episod pe care
îl trăim este, de fapt, o dovadă a frumuseții vieții.
din taina apei –
în crucea de gheață
nașterea și moartea
În această poezie cu tentă
filozofică autorul plasează în primul vers ,,taina apei".
Mai departe, ,,crucea de gheață
" face o trecere de la taină la deslușirea ei, autorul luându-și
libertatea de a privi apa nu doar ca pe un nou început, ci și ca pe un mod de a
regândi viața. Prin ea nașterea și moartea își dau mâna, pecetluindu-ne destinul
căci tot ce există, apare, se transformă și tot în apă se întoarce.
De altfel, după cum afirma și
Freud, ,,scopul vieții este moartea" prin tendința materiei vii de a
reveni la origine. Viața devine astfel o curgere continuă între naștere și
moarte, în care nașterea ne definește misiunea, în timp ce moartea ne hotărăște
încheierea ei prin întoarcerea la începuturi. Ca într-un drum fără sfârșit.
Trăgând o paralelă între știință
și religie, la Bobotează apa devine o punte între vechi și nou, între moarte și
viață, între profan și sacru adică între lume și sensul ei, simbolizând
,,trecerea". Iată de ce, ,,din taina apei/în crucea de gheață/nașterea și
moartea".
Un poem interesant, încununat de
priceperea autorului de a introduce într-un text atât de scurt idei cu sensuri
atât de profunde.
Irina Țipordei