Joc de bacara

joc de bacara –
muzicanții în fracuri
suspendă note

(Luminița Lidia Al Hok)

 

Ca întotdeauna, îmi place să urmez strategia de evaluare a unui haiku scris pentru o imagine dată pornind, evident, de la imagine. Fotografia propusă permite cu ușurință o gamă largă de asociații și legături simbolice, lucru care se reflectă în bogăția interpretativă a poemelor adunate. Portative, abacuri, bisericuțe, găști ar fi cele mai populare. Poemul câștigător duce însă puterea de asociere și originalitatea la un nivel superior.

Primul vers, în aparență, nu pare să caute vreo legătură cu fotografia. ”Joc de bacara” are un singur scop, acela de a indica cadrul în care se petrece ”acțiunea” poemului. În loc să folosească direct (și plat) cuvântul ”cazinou”, autoarea a găsit o formulă elegantă și sugestivă. Căci nimic nu sugerează mai bine ideea de cazinou decât bacaraua, acesta fiind unul dintre jocurile cele mai populare, mai tipice și mai răspândite în cadrul acestei instituții. În plus, bacaraua poartă, mai mult ca alte jocuri, pecetea și parfumul vremurilor din ”la belle epoque, apoi din interbelic cu ai lui les annees folles, și mai târziu anii 30-40. În cazinouri (și nu numai) muzicanți îmbrăcați în fracuri delectau clientela bogată, pretențioasă și plină de spleen-uri cu muzica vremii (care muzică, sunt gata să merg la pariu cu oricine, era mult mai bună decât cea a epocii noastre de după 2000, fie că era vorba de jazz, swing, blues ori de alte genuri……zic și eu cu năduf!)

Revenind la poemul nostru, găsim în versul al treilea poanta, surpriza și cârligul întregului: muzicanții suspendă note! Delicioasă imagine! Într-adevăr, cei care ascultă muzica anilor respectivi (ca mine de exemplu) cunosc fascinația și pielea de găină pe care ți-o dă saxofonul sau clarinetul rămase ”agățate” de câte o notă, în plin vârtej muzical.

Această ”suspendare” din versul al treilea este însă și ”capătul de pod” al legăturii, meseriaș construite, între imagine și haiku. Nimic nu condensează mai bine alinierea pe sârmă a stolului de păsări decât cuvântul ”a suspenda”. În orice clipă situația se poate transforma radical: întregul stol își poate lua zborul, locurile se pot schimba, o parte din membrii pot părăsi arena. Fotografia nu face deci decât să eternizeze un moment suspendat în timp, în care niște păsări, în așteptare parcă, poposesc pe niște cabluri suspendate în văzduh. Autoarea ia această atmosferă de suspensie a imaginii și o transferă inspirat și original în muzica unui haiku. În plus, conturul negru al personajelor de pe sârmă, proiectat pe cerul în degradeuri, se află într-o perfectă corespondență cu siluetele muzicanților (și pasărea tot muzicant e, nu?) îmbrăcați în fracuri (și acelea tot negre!).

Excelente trimiteri și excelente decodări ale imaginii, un haiku bine construit și o ”poantă” originală asezonate cu un strop de umor ludic. Felicitări, Luminița Lidia Al Hok! Așteptăm recidive!

Ioana Dinescu

 

Cu arma la piept

 

plouă cu piatră -
eroii de pe soclu
cu arma la piept

(Irina Țipordei)

    Tema este deosebit de actuală, poemul iese din tiparele obișnuite ale acestui tip de literatură. El abordează o temă globală, aceea a relativizării și precarității vieții omului contemporan. Nimeni nu își mai poate face un plan pe termen lung. Sub umbrela progresului și a propășirii se ascund intenții malefice. Mulți bani băgați în cercetare provin de la departamentele de dezvoltare ale armatei.

     Primul vers anunță o grindină banală dar în substrat ea este o manifestare a războiul meteorologic, parte a războiului hibrid.

     Eroii de pe soclu sunt cu armele la piept, semn că se află în marș, o deplasare de nicăieri spre niciunde. Confruntările din țara vecină ne fac să credem că războiul convențional este pe moarte iar noi ne scufundăm în epoca relativizării și peiorativizarii.

 Scapă cine poate să se adapteze rapid la neprevăzut. Omul viitorului e versatil.

Marin Arsene

În cuiul ruginit

 

din nou acasă –

în cuiul ruginit

pălărie nouă

(Valer G. Pop)

         Haikuul domnului Valer G. Pop este povestea unei vieți dramatice aflate în fluxul istoriei și al dezvoltării societății, omul în căutare de chiverniseală și emancipare parăseste viața tradițională și pleacă la oraș, într-un mediu ostil, muncește pentru o colivie mică și rece, apartamentul, aflată într-o colivie mai mare, blocul. Ne trăim singurătatea între alte singurătăți de pe același palier. Mobilă de serie, electrocasnice de serie, haine de poliester. Arhitectura brutalistă ne influențează viața, Mallul este noul templu în care ne pierdem identitatea.

Pensia ne lasă la vatră, revenim la banca de la poartă, la stâlpii sculptați ai casei, la fântâna cu roată. Mâncăm din strachini frumos decorate, lingurile de lemn sunt încrustate. Dăm mâna cu părinții, cu rudele, le simțim bătăturile și reumatismele. Pe perete ne așteaptă șervetul de borangic și icoana pe sticlă sau pe lemn, nu cea trasă la xerox. Macatul, cerga, buchetul de busuioc din grindă, cuiul din perete trezesc amintiri. Obiectele își păstrează căldura prin folosire. Haikuul este construit pe contrastul dintre cuiul vechi și ruginit și pălăria cea nouă.

Valer face o trimitere subtilă la parabola biblică dintre vin și burduf. Vinul nou sparge burduful vechi iar burduful nou strică gustul vinului vechi.

Marin Arsene

Un vals nostalgic

 

frunze de toamnă –
din gramofon răsună
un vals nostalgic

(Nicoleta Șurpanu)

 

Vara deja a trecut, iar toamna pune încet, încet stăpânire nu doar peste întreaga fire, ci parcă și peste starea noastră sufletească.

 Încă mai ducem dorul zilelor lungi și calde din sezonul estival, al petrecerilor și al întâlnirilor cu prietenii și rudele în mijlocul naturii. Dar mai poate însemna și nostalgia după anii tinereții, sentimentul că timpul se scurge prea repede. Nici nu știm când au trecut aceștia (precum frunzele în vânt) și ne-am trezit deja în toamna vieții.

 Asistarea la acest ciclu neîntrerupt al naturii ne ajută și ne pregătește să acceptăm și să înțelegem că totul este trecător, că noul este menit să ia locul vechiului și ne îndeamnă, parcă, să ne bucurăm și să onorăm viața sub toate formele ei. Să acceptăm cu înțelepciune și grație că pentru orice există o vreme și un timp anume.

 Atmosfera este creată cu grijă, ca mijloc subtil de comunicare a unei stări sau a unei situații de fapt (vezi cuvântul „gramofon”, un vechi instrument de redare a muzicii, sau sintagma „frunze de toamnă”).

 Autorul nu spune toate acestea fățiș, ci se folosește de elemente și obiecte familiare nouă: frunzele, gramofonul... Tot lor le atribuie și sentimentul de nostalgie – care, prin contaminare, ni se transmite și nouă, cititorilor.

 Astfel, sugestia, ca mijloc de redare a unor stări de fapt, trăiri, sentimente, este utilizată și fructificată cu măestrie și simplitate în acest poem. Delegarea trăirilor de orice fel convinge cu atât mai mult cu cât autorul se sfiește să-și manifeste fățiș sentimentele (discreția neimplicării). 

Mirela Brăilean

Liniștea nopții

 

liniștea nopții –

perseidele nu cad

pe cartea în braille

(Andrei Andy Gradinaru)

 

Poemul prezintă o realitate, o experiență care nu poate fi percepută decât privită direct. Altfel, orice altă transpunere în alt limbaj, în alt mediu - cel al lecturii, obișnuite dar mai ales în braille - nu este posibilă. Orbul percepe sunete, dar imaginile vizuale, unele din ele, nu pot fi compensate prin celelalte simțuri. De aici, tăcerea, sau liniștea, mai ales a nopții. Noaptea sugerează necunoscutul, imposibilitatea de a vedea sau de a înțelege. Liniștea sau tăcerea sugerează un moment în care cineva se află într-o situație stânjenitoare.

Experiența directă, a prezentului, nu poate fi trăită prin explicații, sau prin intermediere. Atât pentru cineva care are nevoie de o carte în braille, dar și pentru cineva care nu a experimentat direct ceva anume; îi este greu să poată înțelege doar prin intermediul altora ceva ce nu a trăit. Poemul haiku se concentrează pe experiența directă și îndeamnă cititorul să participe și să fie activ în înțelegerea poemului, nu să primească totul în poem explicat de-a gata.

Ana Irina Drobot

Zvon de medalii

mândria țării –
la gâtul câinelui
zvon de medalii

(Ion Cuzuioc)

 

Poemul sugerează, prin îmbinarea celor două părți, imaginea unui câine erou. Cititorii compun în minte această imagine, prin faptul că le este deja cunoscută de la parada militară de 1 Decembrie. Imaginiea tradițională a eroului ființă umană este transferată câinelui, simbol al devotamentului și cunoscut drept cel mai bun prieten al omului. La un nivel mai profund al lecturii, cititorii pot reflecta cum perspectiva umană se concentrează pe zvonul, sau posibilitatea obținerii unei medalii, simbol al unui statut social.

Pentru câine, grija pentru acest statut nu poate exista, el fiind sincer și acționând instinctiv după modul în care a fost instruit și pentru a-și proteja stăpânul ori colegul. Poemul se concentrează pe sinceritatea sentimentului de patriotism, punând-o într-o posibilă opoziție cu interesul pentru glorie. Poemul sugerează și că lumea ființelor umane lasă prim-planul câinelui, impresionați fiind de devotamentul lui.

Poemul mai poate fi citit și prin perspectiva modului în care putem privi antrenamentul soldaților și pregătirea lor pentru a asculta instrucțiunile superiorilor, cu devotament și obediență. Mândria țării, sugerând un concept abstract, este transformat într-o imagine concretă în versurile 2 și 3 ale poemului, cele două părți ale poemului fiind legate de cititor în scenarii și reflecții coerente.

Ana Irina Drobot