joc de
bacara –
muzicanții
în fracuri
suspendă
note
(Luminița
Lidia Al Hok)
Ca
întotdeauna, îmi place să urmez strategia de evaluare a unui haiku scris pentru
o imagine dată pornind, evident, de la imagine. Fotografia propusă permite cu
ușurință o gamă largă de asociații și legături simbolice, lucru care se
reflectă în bogăția interpretativă a poemelor adunate. Portative, abacuri,
bisericuțe, găști ar fi cele mai populare. Poemul câștigător duce însă puterea
de asociere și originalitatea la un nivel superior.
Primul
vers, în aparență, nu pare să caute vreo legătură cu fotografia. ”Joc de
bacara” are un singur scop, acela de a indica cadrul în care se petrece
”acțiunea” poemului. În loc să folosească direct (și plat) cuvântul ”cazinou”,
autoarea a găsit o formulă elegantă și sugestivă. Căci nimic nu sugerează mai
bine ideea de cazinou decât bacaraua, acesta fiind unul dintre jocurile cele
mai populare, mai tipice și mai răspândite în cadrul acestei instituții. În
plus, bacaraua poartă, mai mult ca alte jocuri, pecetea și parfumul vremurilor
din ”la belle epoque, apoi din interbelic cu ai lui les annees folles, și mai
târziu anii 30-40. În cazinouri (și nu numai) muzicanți îmbrăcați în fracuri
delectau clientela bogată, pretențioasă și plină de spleen-uri cu muzica vremii
(care muzică, sunt gata să merg la pariu cu oricine, era mult mai bună decât
cea a epocii noastre de după 2000, fie că era vorba de jazz, swing, blues ori
de alte genuri……zic și eu cu năduf!)
Revenind
la poemul nostru, găsim în versul al treilea poanta, surpriza și cârligul
întregului: muzicanții suspendă note! Delicioasă imagine! Într-adevăr, cei care
ascultă muzica anilor respectivi (ca mine de exemplu) cunosc fascinația și
pielea de găină pe care ți-o dă saxofonul sau clarinetul rămase ”agățate” de
câte o notă, în plin vârtej muzical.
Această
”suspendare” din versul al treilea este însă și ”capătul de pod” al legăturii,
meseriaș construite, între imagine și haiku. Nimic nu condensează mai bine
alinierea pe sârmă a stolului de păsări decât cuvântul ”a suspenda”. În orice
clipă situația se poate transforma radical: întregul stol își poate lua zborul,
locurile se pot schimba, o parte din membrii pot părăsi arena. Fotografia nu
face deci decât să eternizeze un moment suspendat în timp, în care niște
păsări, în așteptare parcă, poposesc pe niște cabluri suspendate în văzduh.
Autoarea ia această atmosferă de suspensie a imaginii și o transferă inspirat
și original în muzica unui haiku. În plus, conturul negru al personajelor de pe
sârmă, proiectat pe cerul în degradeuri, se află într-o perfectă corespondență
cu siluetele muzicanților (și pasărea tot muzicant e, nu?) îmbrăcați în fracuri
(și acelea tot negre!).
Excelente
trimiteri și excelente decodări ale imaginii, un haiku bine construit și o
”poantă” originală asezonate cu un strop de umor ludic. Felicitări, Luminița
Lidia Al Hok! Așteptăm recidive!
Ioana
Dinescu
