luni, 27 aprilie 2026

Cu traista în băț

 


vis iluzoriu –
spre grădina Edenului
cu traista în băț

(Ion Cuzuioc)

        Poemul selectat de mine ca fiind cel mai bun din grupajul primit luna aceasta aduce în prim plan un fapt asupra căruia, dată fiind situația de criză care s-a abătut asupra omenirii din cauza pandemiei, trebuie să reflectăm mai mult ca niciodată : viața, au spus-o și mari scriitori ai lumii, este un vis, dar unul înșelător sau cel puțin efemer… Scenariul aventurii noastre pe pământ ne este total necunoscut, nu avem la îndemână nicio putere, nicio foaie de parcurs care să ne ghideze… Oricare ne-ar fi condițiile de viață, ele depind în mare măsură de modul nostru personal, unic, de a le percepe, de ale înțelege. Din viață nu ne trezim pur și simplu ca dintr-un somn, ci prin implicarea activă în experiențe intense, care să te modeleze și prin care să poți conștientiza  caracterul iluzoriu al vieții. În cele din urmă, accedem la ființă și ne iluminăm, ne dezmeticim că suntem mai mult decât interpreți ai unor roluri banale în visul numit viață… Și uite așa vine trezirea la realitate care-ți spune verde în față că nimic din ceea ce te chinui să strângi nu-ți va fi de folos dincolo, chiar de-ar fi vorba de grădina Edenului… Te duci calic, singur, fără ranguri, fără renume etc. Se observă clar, din ultimul vers, nota de umor pe care o îmbracă haikuul, dându-i o aură aparte, care este în congruență și cu imaginea lunii…

Cezar-Florin Ciobîcă


Podul șubred



podul șubred –
atât de rapidă
căderea serii

 (Ana Drobot)

Explicația nu este ușor de dat. Versurile par la o primă lectură modeste, aproape șterse. Și totuși ceva te face să te oprești asupra lor, fără să știi exact de ce, ca atunci când, aflat într-o mulțime pestriță și gălăgioasă, îți atrage atenția exact acea silueta gri care se strecoară fără zgomot pe lângă tine.

În cenușiul lui aparent, poemul te obligă să rămâi pe loc și să-i cauți sensul, acel tâlc ascuns care nu se revelă imediat cititorului grăbit și ”versat”, obișnuit să prindă ”poanta” chiar înainte de versul al treilea, și să treacă apoi mai departe. Legătura între prima linie ”podul șubred” și partea a doua a haiku-ului se face printr-o juxtapunere exemplară, cratima (kireji-ul) legând autentic, ”prin parfum” și nu doar pro forma, două scene diferite al căror element comun trebuie înțeles și pătruns cu finețea intuiției. Șubrezenia podului poate fi asociată metaforic cu cea a condiției umane, podul însuși fiind viața ce leagă cele două maluri – momentul nașterii și cel al morții. Seara, amurgul vieții, pare să vină atât de repede atunci când te apropii de malul celălalt…. Cu alte cuvinte, podul – cu sens unic – devine din ce în ce mai șubred cu cât te apropii de capătul lui.

Sau poate că doar frica călătorului de umbrele nopții îl face să simtă că puntea e din ce în ce mai nesigură și înserarea din ce în ce mai grăbită. Faptul că versurile lasă loc unor multiple interpretări este marca unui  haiku de bună calitate. În plus, legătura cu imaginea este bine gândită: alb/negrul fotografiei se regăsește subtil în cromatica serii/nopții, iar bârnele podului, vremuite și neregulate, nasc asocierea cu ”șubred”-ul din primul vers.

Felicitări, Ana Drobot, pentru acest haiku foarte bun! Te mai așteptăm pe la noi.

Ioana Dinescu


Noapte albă

 


o noapte albă –
gânduri negre zgândărind
dorul de-acasă

(Ioana Bud)

La poemul de mai sus, considerat de mine ca fiind cel mai bun din grupajul celor primite luna aceasta la concurs, m-a atras contrastul alb-negru, dar și atmosfera degajată. O noapte albă, se știe, este una în care nu poți pune geană pe geană din cauza anumitor probleme (materiale, emoționale etc.), a unor traume/suferințe care nu-ți dau pace.

Semn al depresiei, gândurile negre sunt acele îngrijorări care apar fără să le poți controla ca moment, durată sau intensitate. Ele ţin de anxietatea fiecăruia dintre noi, de temerile privind viitorul asupra căruia nu avem niciun control. Putem specula că aici este vorba probabil de un refugiat/ emigrant/soldat care suferă enorm din cauza a ceea ce a lăsat în țară: poate un părinte bolnav, neajutorat, poate un copil lăsat în grija altora etc. Cert este că memoria îi este răscolită de gânduri triste a căror recurență îl fugăresc până și pe moș Ene, amplificându-i implicit copleșitorul dor de-acasă. Verbul la gerunziu, foarte bine ales pentru situația dată, are o sonoritate aparte, subliniind parcă, o dată în plus, la nivel fonetic iritarea, zbuciumul sufletesc.

Tabloul, per ansamblu, prin cromatică, evidențiază parcă absența unei perspective – totul este alb-negru, nimic optimist sau multicolor nu animă scena imaginată. Un poem care, pornind de la astfel de scenarii nefericite, ne lasă un gust amar, invitându-ne să devenim empatici, să ne flexibilizăm gândirea cu scopul de a găsi acele soluții care vor determina diminuarea stării de încordare, creșterea şanselor de surmontare a greutăților…

Cezar Ciobîcă


Căldura verii

 


căldura verii
uscând rădăcinile -
fiu de emigrant

(Andrea Tamas)

 Hotărâtor la aceste versuri, pe lângă frumusețea mesajului, a fost modul cum autoarea a știut să lucreze cu juxtapunerea specifică unui haiku de calitate. Primele două versuri nu au, la o primă lectură, nici o legătură cu ultimul. Doar interpretându-le în altă cheie decât cea a evidenței faptice – căldura toridă usucă de multe ori până și rădăcinile vegetalului -, realizăm cât de profundă și complexă este legătura cu versul al treilea. Ni se relevă de la sine, fără ca nimic să fie spus explicit, patetic, sau în mod forțat, drama generațională a familiilor de emigranți. E vorba aici de o temă arhetipală, aceea al dezrădăcinării, care nu este doar de mare actualitate în contemporaneitatea noastră, ci poate fi găsită de-a lungul istoriei la aproape toate popoarele si epocile. Părinții veniți din alte părți, cu o cultură, obiceiuri și tradiții care în noua patrie, de obicei totalmente diferită de cea de origini, nu-și mai găsesc rostul și pier încet, încet, sunt puși în fața faptului că fii și fiicele lor vorbesc, la propriu și la figurat, o altă limbă, ceea ce duce de multe ori la o înstrăinare și mai mare între părinți și copii decât aceea născută firesc din falia între generații. ”Rădăcinile” copiilor sunt uscate de solul nou și neprielnic, iar drama acestei dezrădăcinări este resimțită în primul rând de părinții suspendați între cele două lumi și asistând neputincioși la transformarea lăstarului lor în altă specie.

Haiku-ul are și o foarte bună ancorare în imagine. Ciotul uscat de la malul apei, cu rădăcinile retezate, duce imediat cu gândul la copacul, odată falnic judecând după trunchi, din care acum n-a rămas decât o carcasă fără viață. Și ce altă metaforă mai reușită se putea găsi pentru ideea de emigrant decât țărmul mării/oceanului, acela care desparte continente, țări și destine?

Felicitări, Andrea Tamas, pentru această grozavă reușită! Te mai așteptăm pe la noi!

Ioana Dinescu


Doar umbra ta

 


iubire de-o vară –
prinsă în poză
doar umbra ta

(Ana Drobot)

Având ca plecare o fotografie cu elemente suprarealiste, poemul surprinde un fiasco. Din cauza unor evidențe doar de ei știute, doi îndrăgostiți nu au reușit să cimenteze o relație care probabil scârțâia și prin urmare s-a produs ruptura. Probabil că gelozia, absența dialogului constructiv sau a  chimiei adevărate i-a aruncat în ariditate sufletească, făcându-i să nu mai aibă de ce să se agațe, să nu mai reprezinte un cuplu. Se simte printre rânduri tristețea, durerea și dezamăgirea celui care a investit emoțional, dar care s-a înșelat. Finalul poemului pare să releve că nici nu merita mai mult cel care a trădat. Pe filmul developat al amintirii a rămas doar o umbră, nimic radiant, nimic consistent, doar ceva care l-a secătuit și l-a întinat pe celălalt… Analiza la rece a ceea ce a fost, conștientizarea vinei /asumarea greșelii aduce cu sine eliberarea, detașarea. Dragostea cu de-a sila nu se poate, se zice în popor, de aceea mai bine singur cu tine însuți/însăți decât singur în doi și fără niciun orizont.

Cezar Florin Ciobîcă


Lună de foc

 


lună de foc –
DNA-ul  strânge
uscăturile

 (Cezar Florin Ciobîcă)

 Versurile frapează prin ingeniozitate și actualitatea lor. Într-adevăr, în contextul politic al alegerilor locale, când scandalurile se țin lanț, și mai ales în contextul lărgit al atmosferei democrației noastre originale, DNA-ul are mult de lucru. Lunile de foc urmează una după alta, din ianuarie până-n decembrie.

Mi-a plăcut mult modul elegant în care autorul face legătura cu fotografia: soarele roșu pare că arde potecile cu iarbă pârjolită, ”umbrite” doar de ramurile celor doi copaci uscați. Într-adevăr, avem ”uscături” și ”pârjol” în imagine, caracteristici preluate cu dibăcie și folosite în cheie senryu-istic politică.

Felicitări, Cezar, dar deja cred că te-ai obișnuit cu ele…

Ioana Dinescu


Sub nimbul reginei

 


câmpul de luptă –
ultimul soldat mort
sub nimbul reginei

(Ion Rășinaru)

         Octombrie le mai amintește unora și de Ziua Armatei.Deși fotografia nu oferă spații ample, care să te invite generos să dai frâu liber imaginației, mi-a placut poemul selectat pentru că a pus în valoare ceea ce rezonează cu tabla de șah, și anume  sintagma “câmpul de luptă” și substantivul “soldat “(carne de tun în orice luptă ori conflagrație) sub a cărui uniformă  se poate recunoaște ușor ‘’pionul’’ (cel care, în definitiv, fie în avangardă, fie în iureșul confruntării, fie în ariengardă, duce tot gruel luptei). Lăsând deoparte mercenarii, de cele mai multe ori soldații nu au luptat pentru ei înșiși, pentru glorie, care este oricum trecătoare, ci au făcut-o din patriotism, pentru un țel,  o țară/regat, un rege/domnitor, pentru neatârnarea neamului, pentru izbăvirea de jugul cotropirilor străine. Soldatul mort (pionul), căzut la datorie, ajunge  ori un număr într-o statistică, ori, în cel mai fericit caz, un nume pe-un mausoleum sau, de ce nu,  într-o epopee, contribuind  prin jertfa sa la sporirea aurei reginei/țării. Când oștenii se sting, e-o tragedie ,dar catharsis-ul acesteia ne înalță permanent…

        Așadar, un poem trist, nu neapărat sumbru, care ne invită să reflectăm asupra vieții ca luptă inegală cu tot felul de nisipuri mișcătoare…. În plus, dacă ești atent la rețeau fonică a versurilor, vei sesiza cu siguranță vaierul pe care îl degajă subliminal combinația vocalelor u, o, î…

        De la un punct anume, diferă de la individ la individ, aventura noastră pe pământ este într-adevăr o luptă pentru care niciodată nu o să fim destul de pregătiți, fiindcă poate nu avem întotdeauna nici arsenalul adecvat, nici strategiile optime. Ne punem tot felul de întrebări retorice, experimentăm haotic secătuindu-ne bateriile și ajungem să capitulăm fiindcă renunțăm poate prea devreme la puterea interioară, la adevărata credință în forțele proprii, căci nu este de ajuns să îți studiezi inamicii, să ajungi să-i cunoști, ci mai trebuie să poți să te cunoști suficient de bine și pe tine însuți; astfel, nu vei fi în primejdie nici în N bătălii…Altminteri, vae victis! 

Cezar-Florin Ciobîcă


Buchetul de plastic

 


troiţa veche –
buchetul de plastic
rămas neatins

(Vasile Conioși-Mesteșanu)

 m-au încântat din start două aspecte. Primul se referă la legătura între versuri și imagine. Vechiul din fotografie – lemnul îmbătrânit, rugina potcoavei – este preluat de ”troița veche” a primei linii din poem. Deja puntea a fost construită și suntem siguri că poemul chiar a fost ”născut” din această imagine.

Al doilea aspect se leagă de miezul meditativ pe care următoarele două versuri îl propun cititorului. Construit doar din afirmații aparent banale, fără intenția de a apăsa declarativ pe pedala lacrimogen văicăreață (păcat de care suferă tare mult haiku-ul românesc), autorul semnalează discret celui căruia i se adresează antinomia dintre lucrul\materialul autentic, supus trecerii timpului și uzurii (aici lemnul troiței), și deci încărcat de splendoarea wabi-sabi-ului, și inerția rece a plasticului, material sintetic, fără memorie și căldură, incapabil de prefacere și deci de viață. Într-adevăr, doar ce nu trăiește nu poate muri, râmânând neatins și neconectat la nimic din ce dă adâncime și frumusețe efemerului existenței.  O observație fină și nuanțată a autorului, transpusă în versuri care respectă toate cerințele de austeritate și reținere pe care le impune orice haiku bun. Felicitări din toată inima, Vasile!

Ioana Dinescu


Visul de copil

 


anul pandemic –
visul de copil salvat
cu origami

(ION RĂȘINARU)

       Anul ce se apropie de final cu pași repezi ne-a pus în cârcă tot felul de probleme, dileme pe care le vom căra cu noi și-n 2021. Chiar și entropia socială a suferit mutații interesante, care vor avea cu siguranță efecte negative pe termen lung. În timpul acestei pandemii, cu toții a trebuit să ne schimbăm paradigmele pentru a ne putea decovidiza cât mai ușor. Ne-am distanțat social, ne-am izolat și, cine știe, poate că, într-o oarecare măsură, ne-am salvat redescoperind lucruri abandonate, proiecte lăsate vraiște, chestii mărunte care erau liantul vieții adevărate; poate că ne-am întors spășiți acasă, spre noi înșine, la corabia copilăriei părăsite, frumos închisă în dana unei sticle, poate că ne-am învățat lecția și suntem gata să ne lingem rănile… Poate…

     Copiii, ca și noi adulții, au trecut și încă mai trec prin momente deosebit de grele, dar candoarea sufletului și imaginația lor debordantă îi ajută probabil să depășească altfel decât noi încercările la care îi pune realitatea cruntă a zilelor noastre. Origami este arta care îi cultivă copilului încrederea în sine; chiar dacă eșuează/ naufragiază, îl ajută să-și revină, făcându-l conștient de beneficiile răbdării, să evadeze pur și simplu în mod creativ în alte dimensiuni, să transceandă spații, fruntalii. În același timp, presupunând concentrare, seriozitate, atenție la detalii, origami este o joacă, o distracție ce-l binedispune pe oricine, dându-i sentimentul reconfortant că are permanent la îndemână un colac de salvare cu care va ieși întotdeauna la liman.

     Deși versurile nu precizează care ar fi visul acelui copil, se poate specula că fata sau băiatul îi duce dorul cuiva drag, plecat peste graniță pentru a-i putea asigura ei/ lui un trai mai bun. Poate fi vorba, de ce nu, și de o călătorie contramandată. Uneori copiii dovedesc că sunt mai puternici decât noi grație spiritului ludic nealterat, care-i face capabili să găsească soluții inedite pentru a surmonta greutățile cotidiene.

     Închei citând celebrele versuri ale marelui Blaga, rânduri care consider că se potrivesc de minune atât cu imaginea, cât și cu haikuul de mai sus:

Copilul râde:
„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
„Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

Pentru a supraviețui, fiți înțelepți și nu abandonați jocul! Iubindu-l, nu veți rata nicidecum  călătoria devenirii întru ființă dornică de curățenie sufletească…

CEZAR-FLORIN CIOBÎCĂ


Sfere de influență

 


prima zi din an-
sfere de influență
la drumul mare

 (Marin Rada)

Aici, mi-a plăcut in mod deosebit cum a fost construită puntea de legătură cu imaginea: e vorba despre sfere ca element central, atât în fotografie, cât și în poem. Doar că autorul reușește cu brio să rupă redundanța (adică respectă regula nr. 1 a compunerii unui poem bun pe baza unei fotografii, și anume: a nu descrie cu cuvinte ceea ce vede ochiul în imagine), apelând la un joc de cuvinte clădit fără cusur. Sfera din poem nu este un obiect fizic, ci o patologie socio-politică, o disfunție endemică a României contemporane. Sferele de influență se rostogolesc ziua, la lumină, nici măcar nu încearcă să se ascundă. Jocurile se fac pe față, la drumul mare. Tot așa se și fură, ca în codru, care codru în curând, va fi și el furat-tăiat în totalitate.

Un excelent joc de cuvinte, care integrează perfect elemente ale fotografiei (strada, bilele) cu sensuri semantice și nuanțe socio-politice. În plus, autorul reușește performanța de a insera și un kigo în poem: prima zi din an. Prima bilă neagră dintr-un lung șir de alte bile negre. Viitorul are nuanțe de gri…:)

Felicitări, Marin Rada, pentru această reușită cu adevărat rotundă!

Ioana Dinescu