joi, 26 martie 2026

Care pe care

 

care pe care –

albastrul de Voroneț

și cicoarea

 

Cezar Florescu

 

Greu de ales între albastrul de Voroneț și cel al cicorii! Un maestru redutabil versus Mama Natură/ Marele Creator. Înțelegem, însă, că dilema este falsă pentru că autorul nu le opune printr-o disjuncție (ori/ ori). Ambele au loc pe aceeași treaptă, a superlativului: albastrul de Voroneț ȘI cicoarea.

Ele par a fi în concurență când, de fapt, fac parte din misterul și frumusețea vieții împărtășite de Creator și creație.

Comparațiile și ierarhiile nu își au rostul între două entități care “conviețuiesc” în pace și armonie, nu se exclud și nu se eclipsează. Nu e niciun concurs, nici altă impunere exterioară.

Privitorul se uită cu uimire cum se pun reciproc în valoare albastrul îndelung elaborat de maeștri și albastrul nefăcut de mână omenească al florii. Două lumi diferite, același tablou.

Un haiku reușit a cărui profunzime vine din aparenta simplitate: două nuanțe de albastru și o expresie populară bine plasată creează împreună o țesătură aluzivă densă. Și mai are o calitate un haiku valoros: este ușor de memorat. O încântare!

 

Ramona Bădescu

 


Neclintită sperietoarea

 

furtună de vară –

rămasă neclintită

sperietoarea

 

Mihai Moldoveanu

 

Poemul ne prezintă, aparent, o descriere a unei realități pe care o observăm sub ochii noștri. Bineînțeles că, în calea unei furtuni de vară, despre care știm că poate fi extrem de puternică, fugim pentru a ne adăposti. Sperietoarea, desigur, nefiind o ființă umană nu fuge din calea ei. Ea rămâne pe loc. Totuși, ne vom întreba, de ce sunt relevante aceste detalii? Ele ne duc de la sensul propriu, de la realitatea concretă, spre un alt sens, figurat, abstract, care se contituie drept reflecții și comentarii la care se ajunge prin asociații și reacții emoționale, bazate pe indiciile din text, dar și pe cunoașterea lumii în care trăim, și pe experiența noastră de viață. De ce rămâne neclintită sperietoarea în fața furtunii de vară? Un răspuns posibil ar fi acela că e un fenomen care ne face să vedem grandoarea și frumusețea dezlănțuirii naturii, la fel ca în tablourile sau poeziile curentului romantic. Furtuna fascinează. Știm că ar trebui să ne temem, să fugim, dar avem și tendința de a rămâne pe loc pentru a o observa. Sperietoarea face această acțiune pentru noi, devenind un substitut pentru noi, oamenii. Avem tendința de a atribui trăsături umane unor obiecte, iar sperietoarea devine un astfel de obiect. Desigur că există și un înțeles umoristic sau ironic: în timp ce oamenii fug speriați de furtună, sperietoarea poate nu are de ce se teme, întrucât rolul ei este, precum o spune și numele, de a speria. În scena de față, poate speria chiar furtuna, și de aceea sperietoarea pare să rămână să o înfrunte.

 

Ana Drobot

 


În ceasul bunului

 

artizanal –

în ceasul bunului închis

timpul trecut

 

Lidia Pervu

 

La o primă citire, cuvântul "artizanal" din primul vers nu spune foarte multe, pare că îi lipsește ceva. Potrivit DEX: "artizanal" este un adjectiv referitor la un element ce aparține artizanatului și artizanilor; "artizanatul" - meșteșug practicat cu artă; "obiecte de..." (artizanat) - obiecte lucrate artistic de către meșteșugari, în stilul creației populare; "artizan" - persoană care execută produse de artizanat, meșteșugar care lucrează cu artă, meșteșugar care lucrează obiecte de mică serie, creator de artă în stil popular. Deci primul vers oferă un indiciu despre ceva (încă nedezvăluit) ce aparține creației artistice populare, un obiect executat într-un fel anume, ce poartă amprenta unică a creatorului, poate un obiect de colecție, cu o valoare simbolică, sentimentală ce depășește orice valoare materială.

Partea a doua, "în ceasul bunului închis/ timpul trecut", este în sine o întreagă poveste, spusă în cuvinte bine alese, ce au multiple semnificații fiecare separat și prin asocierea lor. "Ceasul"... poate fi acel instrument ce măsoară timpul, putând fi la fel de bine "ora", "momentul" sau, printr-o sinecdocă, timpul însuși. "Bunul"... poate fi bunicul, în sensul strict al relației familiale cu autorul, sau "bătrânul", "înțeleptul", omul ajuns în toamna vieții. "Închis"... poate însemna: pe poziția închis, nedesfăcut, cu capacul/ușa închis(ă); introdus în ceva acoperitor; încuiat/ferecat; încheiat, finalizat, terminat. "Timpul"... poate fi un termen pentru durată, vreme, vremuri, epocă, sau se poate referi la momentul/oportunitatea de a acționa. "Trecut"... poate însemna "de domeniul trecutului", sau "menționat/înscris", sau "omis/ trecut cu vederea/trecut peste". Asocierea acestor cuvinte oferă cititorului posibilitatea să descopere diverse sensuri ale celor două versuri, dintre care am să încerc câteva:

- în ceasul vechi al bătrânului, sub capacul închis, se ascunde întreaga viață a acestuia, cu bune și cu rele, o viață numai de el știută, pe care doar ne-o putem imagina, fără a putea vreodată să-i pătrundem cu adevărat misterele și să o "trăim" în felul unic al bătrânului; o viață la care a fost părtaș doar ceasul și pe care acesta o protejează ca pe o comoară, ca pe o arhivă a celor mai adânci taine;

- în ceasul bătrânului, acum ținut închis, fiind bătrân și el, nefuncțional și fără utilitate, rămâne doar timpul pe care "acele" tinereții au reușit să-l măsoare, să-l adune; ce-a fost de măsurat, s-a măsurat; pentru bătrân și ceasul său, de-acum mai contează, mai poate fi (re)trăit, (re)măsurat, doar ceea ce s-a strâns de-a lungul vremurilor;

- în ceasul său de reverie, de meditație, sau poate în ceasurile ce i-au mai rămas de parcurs pe drumul existenței pământene, bunul își trece în revistă întreaga viață, găsind răspunsuri pentru întrebări, trăgând concluziile ce trebuie trase pentru fiecare capitol al timpului său, al poveștii sale, închizând această poveste cu seninătate, împăcându-se cu tot și cu toate.

Revenind la primul vers, "artizanal", acum putem intui acel ceva pe care versul nu îl dezvăluie și care a fost tainic strecurat prin kireji în povestea părții a doua. "Artizanal" poate fi ceasul bătrânului, un ceas cu o imensă valoare sentimentală, lucrat manual chiar de el, sau special pentru el, sub al cărui capac se regăsesc simbolurile definitorii pentru întreaga viață a bătrânului, care prin unicitatea și intimitatea lor generează scânteia, amploarea și forța întregii povești. Sau poate fi alt obiect "artizanal", încărcat cu aceleași valori și semnificații menționate mai sus, care îi prilejuiesc bătrânului puternicele trăiri din ceasurile de introspecție.

Sau, de ce nu, poate fi vorba de altceva: de un modus vivendi; de un mod personal de a trăi și a aborda lucrurile vieții, așa cum un artist popular își făurește opera; un "My way".

 

Andrei Andy Grădinaru

 


Luată de râu

 

ploaie de vară –

și ruga podarului

luată de râu

 

Mircea Moldovan

 

Un poem clar, limpede, ca o picătură de apă. Aluziile, însă, persistă în mintea cititorului dincolo de precipitarea unei ploi de vară care duce podul în valtoarea apelor, dar și veniturile podarului (rămas fără obiectul muncii) se duc pe apa sâmbetei. Dacă ar fi oltean, măcar ar mai auzi cântecul persiflant dedicat Măriei, “Mă dusei să trec la Olt”…

Cu stihiile nu te pui! Odată cu puntea purtată de valuri se duc și visurile podarului iar ruga rămâne suspendată între cer și pământ sub ochii încremeniți al celui ce până mai ieri stăpânea călătoria oamenilor de pe un mal pe celălalt. Cele două lumi s-au frânt până când alt pod, poate mai rezistent, îi va lua locul. Cine știe ce îi rezervă viitorul omului nostru?

Construcția poemului este rezistentă: vedem podul luat de apele învolburate chiar în mijlocul rugăciunii care nu este ascultată. Să fie demiurgul supărat de păcatele podarului, prea lucrător cu “ochiul diavolului”?… Puntea haiku-ului, kireji, este gestul personajului rămas în voia sorții… La orizont, podul se contopește cu cerul.

 

Ramona Bădescu

 


Plin de năduf

 

plin de năduf -

tata-și pune mai mereu

umbra la zid

 

Lidia Pervu

 

Un text bogat în sensuri rostite dar mai ales din cele ne rostite. Suspansul, tensiunea, cifrul este apanajul unui haiku bun. Aici imaginea propusă emană o tăcere plina de înțelesuri. Tăcerea este cea care tronează în scena dinaintea și de după pauza kireji. Poate că ,,auzim" doar un oftat.

Cuvintele autorului redau de fapt ceva fără cuvinte. Ne aflăm în fața unui text enigmatic și inductor de tensiune maximă. Cum altfel dacă debutul este,, plin de năduf"?! Nici în partea a doua textul nu ne scoate la o suprafață simplă. Putem socoti că umbra în sens fizic e pusă la zid la propriu, adică pe arșiță - umbra zidului să fie contopită cu umbra omului, existând posibilitatea ca năduful să fie starea pe care personajul năpădit de o sarcină peste puterile sale - să o capete. Și se retragă cu ciudă la umbră realizând că muncește de prisos, că abordează greșit (iar și iar) ceea ce avea de făcut. Sau ne putem întreba de ce autorul nu a spus mai degrabă,,sub zid" căci ,,a pune la zid" este o expresie puternic punitivă, înseamnă a condamna, iară nu a te pune la adăpost de soare. Mai departe enigma continuă: Oare cum îți poți condamna propria-ți umbră - și încă ,,mai mereu" (cum și de ce acest mereu?!).

În mintea cititorului care am fost eu, au răsărit pe neașteptate niște versuri ale lui George Țărnea din poezia ,,Elegia contrastelor", versuri revelatorii: ,,Bun de pus la rană/ Rău de pus la zid" [...] ,,Partea mea cea neagră-/ Cu noroiul mort/ Părții mele albe/ I-a tot fost suport",,Pe degeaba înger/ Drac plătit din plin/ Înălțarea-mi este/ Singurul declin." Iată și A-ha ul nostru. Paradoxul se dezvăluie din plin. Explicația nădufului - eroarea punerii la zid a umbrei. Adică întelegem nu numai că autoarea folosește cuvântul la figurat, umbra simbolizând negativ, murdar, malefic - ci și - atenție - să nu fie,, umbră" în acest sens de obicei acceptat al metaforei. Putem crede asta datorita juxtapunerii cu acel năduf. Căci personajul nu pare ușurat de pedepsirea justă a umbrei.

Totul nu este ce pare. Năduful s-ar putea să provină tocmai din realizarea faptului că - mai mereu - umbra a fost pe nedrept pusă la zid. Ea fiind suportul,, luminii".

Contrariile nu pot exista una fără alta, pierzând-și sensul. Dualul este pură existență, este diversitate non condamnabilă. Putem prefera lumina dar nu are rost să condamnăm umbra.

A ne bate cu umbrele e dovadă de prostie și când realizăm asta, sigur, ne putem umple de năduf!

 

Cecilia Birca

 


Flori de nufăr

 


sezon de nunți –

până și-n balta satului

flori de nufăr

 

Cecilia Birca

 

Febra nunților a cuprins satul, comunitatea tradițională fiind în vervă cu pregătirile lumești: bucate, băutură, haine, podoabe. Elementul cheie este, desigur, rochia de mireasă (nunta) asociată cu floarea de nufăr, plantă cu o simbolistică densă.

Oricât am fi de captivați de latura dionisiacă a vieții, hierofaniile ne salvează de la o existență supusă efemerului, șoptindu-ne că sfârșitul nu este aici. Așa cum nunta transfigurează iubirea și îi dă un sens transcedental, natura într-o formă modestă participă și ea la bucuria festivă a oamenilor. Astfel, sezonul cununiilor (și al mireselor) se regăsește în atmosfera spectaculoasă conferită bălții satului de nuferii înfloriți.

Păstrând echilibrul între mărginit si nemărginit, poemul scris de Cecilia B. cheamă, parcă, versurile lui Lucian Blaga din poezia “Vei plânge mult ori vei zâmbi?”: “Eu/ nu mă căiesc,/ c-am adunat în suflet și noroi -/ dar mă gândesc la tine (…)/ Vei plânge mult ori vei zâmbi/ de razele acelei dimineți,/ în care eu ți-oi zice fără umbră de căință: Nu știi, ca numa-n lacuri cu noroi (…) cresc nuferi?”

 

Ramona Bădescu

 

miercuri, 25 martie 2026

Calea în deșert

 

calea în deșert –

ermitul soarbe din ochi

Fata Morgana

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Poemul retine atenția din mai multe motive. Întâi de toate, observăm un contrast la nivel de conținut: ermitul ar trebui să lase în urmă cele lumești, știind că sunt trecătoare, sau cel puțin aceasta este impresia cititorilor. În schimb, el e atras, “soarbe din ochi” pe Fata Morgana. Fata Morgana este, desigur, doar o iluzie, și nu este vorba de o fată decât la nivel lingvistic. Expresia desemnează o iluzie optică, o părere, o himeră, o speranță. Totuși, deșertul fiind atât de arid, cuvântul a sorbi are un impact puternic, fiind complet opus aridității. Nevoia de apă în desert se suprapune cu nevoia de supraviețuire. Astfel, nici măcar un ermit nu poate trăi doar la nivel spiritual, nevoile de bază necesare vieții aparținând, totuși, acestei lumi. Putem considera “deșert,” “soarbe,” “soarbe din ochi,” “Fata Morgana” drept cuvinte cheie, extrem de bine alese, pentru a crea atât un joc lingvistic, cât și de semnificații, trimițând mult dincolo de aparențe. Calea pe care o caută ermitul e cea spirituală. “Calea în deșert” poate fi interpretată atât la propriu, pentru că el face un astfel de drum, cât și la figurat, a-și căuta sensul, prin meditație, a accede la calea spirituala. În același timp, “în desert” înseamnă, ca expresie, și în mod inutil. Degeaba încearcă ermitul să se detașeze de cele lumești, de dorințe, toate acestea fiind, la urma urmei, normale, nevoia de bază, cea de apa, fiind necesară pentru supraviețuire, precum și cea de companie umană, reprezentată aici la nivel maxim afectiv, sugerând o mare dragoste, la care parcă face aluzie “fata” din expresia “Fata Morgana.” De fapt, de multe ori dragostea, atașamentul față de persoane și de această lume, devin iluzii. Și totuși, fac parte din natura umană. De aceea japonezii cred că nu oricine e potrivit să trăiască în afara civilizației și amenajează grădini Zen pentru ca oricine din mediul urban să poată medita, fără să părăsească viața de până atunci.

Ana Drobot

 


Pescari la taifas

 

pescari la taifas –

în ceaunul cu ciorbă

saltă stelele

 

Luminița Lidia Al Hok

 

Când un pescar spune ceva, nu e loc de îndoială că așa e. Iar dacă sunt mai mulți pescari... ce mai, acolo sălășluiește adevărul absolut! Poți să bagi mâna în foc (chiar acolo, sub ceaun) că fiecare cuvințel e conform realității. O "realitate" atât de frumoasă, cum nu găsești nici în cele mai spectaculoase povești. Poveș...stirile pescarilor, cu făpturile mitologice pe care le-au săltat din baltă pân' la cer și înapoi până-n juvelnic, spuse cu atâta "sinceritate", mândrie nedisimulată și umor, nu pot lăsa indiferente nici cele câteva fâțe aruncate-n ceaun pentru ciorbă. Chiar și focul se întețește, iar în ceaun încep să cadă și să hohotească până și stelele.

 

Andrei Andy Grădinaru

 


Pâine pe masă

 

pâine pe masă –

copilul îmbracă

sperietoarea

 

Camelia Blaj

 

În goana permanentă după câștigarea pâinii cea de toate zilele, uităm adesea să mulțumim proniei cerești pentru îndestulare, atunci când se întâmplă. A fost un an bun: este ce pune pe masă și nimeni nu mai rabdă de foame. Pentru o vreme, grija zilei de mâine, pare departe. În această perioadă de acalmie, doar copilul, cu inocența vârstei, privește sperietoarea cu alți ochi. Știe care-i rolul ei și, cuprins de empatie, îi conferă fără să vrea, atribute umane, cu merite importante la rezultatul obținut: în fond, ea este cea care a păzit lanurile, a alungat ciorile, a stat în câmp, zi și noapte, indiferent de vreme; și merită cu prisosință o recompensă, cât de mică. Chiar dacă numai una simbolică. Una la care cei mari nici nu s-ar fi gândit. Până la urmă, nu-i decât un cap de paie, înfipt într-un par, căruia nimeni nu pare a-i da vreo atenție.

Este în plină vară. De presupus că sperietoarea era sumar îmbrăcată, și nu din cauza căldurii ci din economie, așa, ca după vremuri: poate o pălărie peticită și câteva zdrențe animate de vânt; doar atât cât să-și facă treaba. Recolta bună, la care a contribuit și ea, se cere însă oglindită și în bunăstarea sperietorii. În ținuta ei. Căci recolta, odată strânsă, sperietoarea se zărește de departe. O haină mai de Doamne ajută, acolo, nu i-ar strica. Și ar da și bine! Până la urmă, chiar o merită. Iar hainele cele noi, se văd de departe. Devin și ele, simbol al prosperității; și al omeniei.

Iată cum, omul și natura, copilul și sperietoarea, două lumi aparent diferite, interferează, se întrepătrund, se armonizează și se însuflețesc reciproc. Devenind pe rând, pilduitoare.

 

Mirela Brăilean

 


Rătăcit în larg

 

ceață adâncă -

ecoul cuvintelor

rătăcit în larg

 

Ramona Bădescu

 

Acest text este supus atenției noastre de Ramona Bădescu, care a creat un haiku special, fără poantă mucalită, fără ludic, fără a a atrage atenția asupra urmăririi cifrului silabic. Poemul poate fi numit atipic, dar eu nu ,,gust" cele ,,tipice", cele ce își fac nume meșteșugind in urma altora. Am detectat însă arhitectura, profunzimea și personalitatea haiku, textul venind cu o imagine puternic impresionată. Este interesant că nu se lucrează cu noțiuni desemnând lucruri material concrete, brute - ceea ce contravine oarecum recuzitei haikuului. Nu folosește cutia orbului, sperietoarea, coasa tatei, șalul bunei, floarea, pasărea, gâză, prispa, salcia etc. Kigo ales, ,,ceața", este un kigo apreciat în practica haiku, care cere îndemânare pentru a nu da cu oiștea-n gard. Economia poemului este optimă, iar versul întâi (pretextul folosit pentru revelația din partea a doua) este compus doar din substantivul (aici kigo) și epitetul său. Perfect.

Trecând de kireji textul se adâncește și legătura între  ,ceață" și ,,rătăcire", care relevă nuanța principală a poemului. Indiciile sunt formulate logic corect, minimal, în registru sobru, potrivit haiku-ului. Țesătura aluzivă începe să ne prindă. Ceața începe să aibă și înțeles figurat. În situația unei minți fără disciplina clarității, a căutării adevărurilor (cât ne sunt permise) confuzia (ceața) face pierdut sensul cuvintelor rostite. Ba chiar diminuează puterea sunetului lor . Ele devin doar ecouri nedeslușite. Drama se joacă la scenă deschisă iar singurul decor este ceața. Cele rostite pot fi cuvinte de iubire sau chiar strigăte de avertisment despre un pericol. E necesar să ne punem mintea la contribuție căci auzim doar ecoul. Desigur, ,,ecoul" poate însemna o mult prea vagat reacție la cuvintele celui ce vorbește în van, năpădit de ,,ceața" celuilalt. Ne mai putem gândi însă la ceață ca la o împrejurare-cortină favorabilă discreției, care blurează taina împărtășită. Nici nu se vrea altfel. Doar ecoul rămâne din vorbele de taină. Și acela este rătăcit în larg.

Trebuie precizat că ,,în larg", ca ultim indiciu din poem, aduce un plus de aluziv. ,,În larg" sugerează de fapt că nimic nu e pierdut. În imensitatea universului cineva se poate rătăci doar pentru a căuta (și găsi) un alt drum, un alt receptor. Cu atât mai mult dacă rătăcite-s chiar cuvântele care știm că sunt purtătoare de sens și energie, fiind semințele lumii materiale.

Chiar în afara subiectivității mele de cititor cucerit de karumi desprins din poem, acest text este demn de a fi numit haiku: minim în desfășurare dar cu atât mai bogat în sensuri, aluzii, deschizând multiple căi de interpretare.

 

Cecilia Birca