oraș
luminat –
pe
malul celălalt
un
cort în noapte
(Magda
Țocu)
"Luminile
orașului" din 1931 este considerat și astăzi unul dintre cele mai bune
filme realizate vreodată, o capodoperă nu numai a filmului mut, ci a întregii
cinematografii. Și nu întâmplător Charlie Chaplin a preferat să păstreze
"tăcerea" în filmul său, într-o perioadă în care filmul sonor zumzăia
de ceva vreme.
Vorbele
nu sunt cele mai bune mijloace de comunicare, de multe ori nefăcând decât să
limiteze, să încorseteze și să distorsioneze mesajul pe care îl pot transmite
gesturile, privirile, sau simplele imagini la modul "no comment".
Poemul
de față, la fel ca un film mut, oferă doar imaginile în surdină, fără niciun
cuvânt care să anime personajele și să le dea glas. Cadrele oferite vorbesc de
la sine, prin felul în care se succed și în care conlucrează. Ni se oferă un
decor cu lumini și umbre alternante, în care contrastul interpretează rolul
principal. Fără a fi nevoie să ni se prezinte fățiș, percepem furnicarul
orașului prin de lumină și viața tumultoasă a urbei, iar la polul opus, dincolo
de apa ce desparte orașul de restul lumii, fin sugerată prin menționarea unui
"celălalt mal", obsevăm prezența austeră a unui cort neluminat.
Ghicim acolo un personaj care, intenționat sau nu, stă departe de orașul plin
de vivacitate și îl privește, îl contemplă de la distanță, sau din contră, îi
ignoră existența, poate la fel cum și orașul îl exclude pe el, intenționat sau
nu, din încrengăturile lui societale.
Ceea ce face acest haiku să strălucească este faptul că spune totul nedivulgând nimic. Este complet prin omisiunile lui. Citindu-l, nu simți nevoia să-i scoți sau să-i adaugi ceva, ai impresia că dacă miști o singură literă strici totul. Și mai ales faptul că, pentru a deveni poem, acest haiku are nevoie de prezența cititorului în postură de coautor.
Este ca un film deja turnat, care abia când
ajunge pe marele ecran își cheamă regizorul și-l pune la treabă. Producătorul a
așezat în pelicula alb-negru tot ce este necesar pentru un film reușit, toate
elementele necesare pentru a distinge lumina și întunericul, vacarmul și
liniștea, aglomerația și solitudinea, agitația și pacea. Nu este nevoie decât
să vină cititorul și să regleze, tehnic și artistic, aceste contraste, adăugând
culoarea și sunetul specifice propriilor sale concepții regizorale. Și, de ce
nu, să deruleze și pe micul ecran, în solitudine, filmul vieții sale.
Andrei Andy Grădinaru