miercuri, 25 martie 2026

Încă repară

 

cad castanele –

bunicul încă repară

pantofi cu toc

 

Camelia Blaj

 

În mod voit sau nu, autoarea folosește cu meșteșug tehnica apropoului, ceea ce conferă poemului versatilitatea necesară reușitei. O trecere neașteptată de la una la alta: “că tot veni vorba…”că bine zici... “ sau: “bate șaua să priceapă iapa”. Acel: “încă” este cheia!

Numai că cititorilor le revine sarcina de a reuși să facă legătura între ideea de la care a pornit autorul și ceea ce a rezultat la final. Totuși, discontinuitatea între cele două părți ale poemului, este cea care conferă autentica valoare a acestuia. Nu este suficient doar apropoul. Meșteșugul vine din a ști cum să legi părțile între ele și cum să conduci audiența către mesajul al cărui tâlc trebuie descifrat, descoperit. La rândul său, kireji devine un soi de diapazon care dă tonul pentru un haiku reușit.

Autoarea ne trimite încă de la început, pe o pistă falsă: castanele sunt de fapt, ori pot fi cumpene, piedici, greutăți de tot felul, pe drumul vieții. Pe vremuri, prea arar se arunca ceva, începând de la lucruri și până la sentimente: se obișnuia să se încerce mai întâi a le repara, a le face să dureze cât mai mult. În zilele noastre, repede înlocuim, schimbăm…nu mai există disponibilitate, timp, răbdare. Poate și pentru că ofertele de tot soiul sunt prea bogate, prea tentante și prea facile, pentru a te mai chinui să repari ceva. O realitate bine camuflată, adevărată și de actualitate, o digresiune reușită, care ne ghidează de la banalul intenționat, la sensul real, consistent.

Am ales poemul pentru că pune mintea la lucru, nu ne dă totul, mură în gură. Nu ne dăscălește și nu ne dojenește fățiș. Face ce-i stă bine: arată cu degetul, în tăcere, lăsându-ne să decidem și să tragem eventual, o concluzie. Și în ciuda faptului că despre castane și tocuri s-a mai scris, prin ceea ce transmite, reușește să fie original datorită amprentei tehnicii construcției.

 

Mirela Brăilean

 


Vizită scurtă

 

vizită scurtă –

înflorită în pridvor

floarea de cactus

 

Mihaela Iacob

 

Poemul ales poate fi interpretat, pe de o parte, ca referindu-se la scurta vizită chiar a florii de cactus, în sensul că nu durează mult timp frumusețea acesteia, și, pe de alta, ca referindu-se la bucuria produsă de vizita unei persoane foarte dragi, când participă și natură. Vizita scurtă obține un înțeles figurat în primul caz. Ne vizitează anotimpul înfloririi cactusului, un moment al frumosului. Asemenea florilor de cireș, și oricăror altor flori, suntem conștienți de faptul că acestea sunt efemere, că durează foarte puțin, și încercăm să ne bucurăm aici și acum de frumusețea lor. În cazul celei de a doua interpretări, observăm cum imaginea florii de cactus sugerează indirect bucuria creată de acea vizită. Persoana vizitată înflorește la figurat, se bucură cu toată ființa de venirea musafirului.

 

Ana Drobot

 


Rivalitate

 

rivalitate –

pe strada Parfumului

teii înfloriți

 

Ramona Bădescu

 

Încă de la primul vers suntem puși în gardă că ceea ce urmează nu prea stă sub semnul păcii și prieteniei. Fără menajamente și pregătiri prealabile, suntem plasați direct în zona de conflict, cu un singur cuvânt ce spune totul despre atmosfera ce domnește în teatrul de operațiuni: "rivalitate" - o stare de concurență, în care protagoniștii ce aspiră la același ideal sunt gata să arunce totul în luptă pentru a ieși învingători. Deja clocotesc întrebările: Cine sunt rivalii? Ce au de-mpărțit? Care sunt raporturile de forțe? Ce are să se întâmple?...

Urmează kireji, iar pe măsură ce se estompează bătăile tobelor din prima parte, trecem în planul al doilea și intrăm în cu totul alt decor: "pe strada Parfumului". Tihnă; liniște; mireasma vremurilor de demult și ecoul legendelor, păstrate cu sfințenie în clădirile și grădinile încărcate de istorie și în memoria colectivă a urbei. O stradă cu un nume rezonant și plăcut, la al cărui auz simți nevoia să faci cel puțin mental câțiva pași de plimbare și să-ți odihnești gândurile. Și ușor-ușor pășești până în versul al treilea, când... ce să vezi?... "teii înfloriți"! Unde?! Pe strada Parfumului!

Deodată tobele din prima parte încep să se audă din nou. O explozie de parfum și culoare din florile de tei, tocmai pe strada Parfumului. Iată și rivalii: "parfumul" statornicit al istoriei, consemnat și-n catastife, care cu acte în regulă stăpânește de veacuri strada, mărturie stând și plăcuțele inscripționate cu alb-albastru de pe garduri, versus parfumul insolent al teilor, care fără să ceară autorizarea cuiva, nici măcar a primăriei, și-a găsit momentul să dea buzna pe toată strada, viu, proaspăt și nestăvilit, cu acolitul său, vântul, ce-i împrăștie mireasma prin toate cotloanele. Și iată o luptă aprigă între vechi și nou, între statornicie și expansivitate, între tradiție și tinerețe.

Și iată și obiectul rivalității: strada și renumele. Cine va fi stăpânul și cine va purta blazonul? "Parfumul" acela pe care toată lumea îl știe ca fiind numele încărcat de semnificații al vechii străzi, perpetuat de generații, ce-ți trezește melancolia, sau parfumul real, proaspăt, îmbătător, ce-ți trezește simțurile și te face să te simți viu, aici și acum, al florilor de tei? Când vei spune "pe strada Parfumului", ce-ți va veni în minte? Legenda sau concretul?

Poemul lasă lupta nedecisă. Deznodământul e al cititorului, fiecare poate alege. Eu văd încheiată această rivalitate printr-o conciliere. De ce n-ar fi "Parfumului teilor înfloriți" pentru o perioadă (doar atât, cât teii să-și împlinească menirea, iar apoi să lase lucrurile să redevină cum au fost)? O asociere în folosul tuturor. Ar fi o idee să găsim, în ceea ceea ce ne leagă și ne desparte deopotrivă, un element de unitate și de conlucrare, și nu de rivalitate, de divergență și de luptă.

Una peste alta, poemul doamnei Ramona Bădescu este un poem cu "zvâc". Fără prea multe "zorzoane", poemul cuprinde în cele câteva cuvinte (șase cu totul! - perfect legate, într-o exprimare firească, fără nimic forțat și fără niciun cuvânt omis sau de prisos) un amestec de culoare, mireasmă, ironie și umor, cu treceri subtile de la precipitare la acalmie și invers, toate acestea fiind superb armonizate și puse în tensiune prin cuvântul unic al primului vers, ce stabilește atmosfera și aduce tot farmecul!

Aș remarca totodată muzicalitatea beethoveniană a acestui poem, care te zguduie din capul locului cu un ton frenetic, după care te leagănă ușor pentru o vreme, pentru ca în final să-ți îndemne simțurile să zburde într-o expansiune de lumină, culoare și mireasmă.

 

Andrei Andy Grădinaru

 


Mai multă liniște

 

cu ochii pe plută –

mai multă liniște

ca niciodată

 

Mihai Moldoveanu 

Poemul lui Mihai Moldoveanu ne introduce destul de abrupt în peisaj. Cineva este cu “ochii pe plută” - suntem avertizați în fragment. Nu știm, inițial, despre ce obiect plutitor este vorba și de ce ar captiva atât de mult, dar sintagma ne dă un indiciu - “mai multă liniște/ ca niciodată”.

Misterul începe să se dizolve în apele liniștite unde pescarul pândește momentul de tensiune când peștele prinde momeala. Liniștea exterioară este amplificată de concentrarea maximă în care respirația personajului devine imperceptibilă.

Vă imaginați cum poate fi mai multă liniște într-un loc unde este musai să fie liniște? Liniștea din natură își găsește ecoul în mintea celui ce stă nemișcat la pândă. Orice perturbare ar goni prada iar pescarul este în acea clipă de atenție sporită când simte că peștele dă târcoale. Mișcarea plutei va fi semnalul pentru a acționa rapid, altfel, va fi nevoit să apeleze la o poveste… pescărească.

Poemul are un singur obiect de recuzită, pluta, care este și ținta privirii. Cheia de lectură este liniștea. Cele două elemente duc spre ocupația privitorului: pescuitul. Un kireji bine construit, din aproape în aproape. O imagine limpede și o coerență care creează cadrul optim de receptare. Simplu, aluziv, cu o tensiune bine dozată.

 

Ramona Bădescu

 


Numai vântul

 

vești de dincolo -

lângă casa bunicii

numai vântul

 

Carmen Duvalma

 

Un haiku bun leagă prin țesătura sa aluzivă cele două planuri din text ,,despărțite" de kireji.

În poemul de față ne aflam sub semnul unei astfel de legături ,,mireazmă" integratoare în aceeași atmosferă. Veștile și vântul (de remarcat aliterația aparte care îmbrățișează armonios restul de cinci cuvinte ale textului) au același rol, aceeași natură nonstatică, fac de fapt același lucru. Ele crează conexiuni Intre acel ,,dincolo" de unde vin veștile și personajul subînteles, care e, o dată, scriitorul, iar apoi, martorul, cititorul care ,,investește" în text.

Tensiunea așteptării este palpabilă și ne face părtași la ea. Veștile erau așteptate de bună seamă pentru că suntem nu oriunde, ci ,,lângă casa bunicii". Fiecare cititor care este nepotul cuiva, va fi provocat să aibă o reacție. Cu reticența specifică genului, dorul, ca fond emoțional, nu este pomenit, însă totul respiră dor intens de cineva drag care nu mai este pe aici.

Iată cum, în haiku, cele dintre rânduri, cele neexprimate direct - din decență, din sobrietate - răbufnesc cu putere în noi făcând auzită o emoție mai autentică decât cea trâmbițată fățiș. Și alegoria comasată in cuvântul ,,dincolo" (care, în context numește lumile suprafirești, nevăzute) își face efectul său aluziv. Deja suntem siguri că bunica nu mai există fizic și, cine știe, poate chiar ea este acel vânt care se simte lângă casă, atingând vizitatorii (presupuși dar omiși în text). Un vânt care aduce vești de unde nu vedem, ne răscolește dar ne și răcorește dorul.

Un poem reușit, cu un limbaj concentrat, esențial, minim necesar, cursiv, fără artificii, reușind - în manieră specifică - să facă din cititor un coparticipant la acea nebănuită călătorie inițiată printr-un text minimal.

 

Cecilia Birca

 


Despletită prin oraș

 

puștoaică alergând

despletită prin oraș –

primăvară iar

 

Adriana Neacșu

 

Un haiku reușit trebuie să și intrige. Să determine cititorul la ceva mai mult decât simpla lectură. Să-l provoace la a-și pune întrebări, la a căuta și dincolo de prima impresie.

Imaginea fugară și neașteptată, este menționată în treacăt; dintr-o răsuflare. Ca o tușă de cerneală în spiritul sumy-e, în care momentul surprins, pare să respire și să trăiască propria lui viață. Scris într-o manieră firească, nepoticnită, poemul mi-a apărut ca însuși simbolul primăverii: sosită pe neașteptate, umple totul de parfum, culoare și viață nouă, trece în fugă și ne lasă iar, cu dorul unei întâlniri viitoare.

Mi-au plăcut asocierile și trimiterile neforțate, la legătura dintre puștoaica alergând despletită (salcia când înverzește) și primăvară (vârsta primei îmbobociri, a întâilor fiori de iubire, metamorfoza trupului spre împlinire deplină etc.).

A existat de când e lumea, o impetuozitate magnifică, mereu proaspătă și surprinzătoare, a instalării primăverii; în lume și în noi, în fiecare.

 Mirela Brăilean

 


miercuri, 18 martie 2026

Cu greu ținut

 

ziua mamei –

cu greu ținut buchetul

de lăcrimioare

(Lidia Pervu)

 

Acest poem, dincolo de selecția de kigo și imagini din viața de zi cu zi, dincolo de realitatea concretă, sugerează un alt înțeles, perceput dacă ne oprim asupra fiecărui detaliu și cuvânt. Nimic nu e ales întâmplător, nici un detaliu din acest poem. La suprafață, și primul înțeles pe care îl percepem, este acela de o zi festivă, a mamei, și a unui copil, de orice vârstă, care ii oferă un buchet mare de flori. Gestul de a oferi cuiva flori nu e o simplă convenție, chiar dacă e oferit într-o zi de sărbătoare și știm că așa se obișnuiește, sau că așa o spun bunele maniere. Arată și ce sentimente avem pentru persoana respectivă. Astfel, putem deduce din buchetul mare, abia ținut în mână de cel care îl oferă, că are sentimente puternice, și că oferă buchetul cu tot dragul, fiind legat profund de mama sa. Dorește să o răsplătească. Emoția și gradul ei de intensitate sunt exprimate indirect, prin kigo și imagine. Însă interpretarea nu se oprește aici. De ce greu și de ce lăcrămioare? Prin rezonarea cuvântul lăcrămioare cu lacrimi, ne gândim la un sentiment de tristețe, de doliu. Greu ne duce cu gândul la expresia cu inima grea. Pentru că mama nu mai e în viață. Poate lăcrămioarele erau și florile preferate ale mamei, poate le leagă de imaginea mamei amintirea copilului care îi oferea aceste flori când o avea pe mama alături.

Aparent un poem scris doar cu o ocazie festivă se dovedește a avea un alt înțeles, sugerat indirect, prin imagini și cuvinte atent alese.

 

Ana Drobot

 


Sfoara unui zmeu

 

mărul înflorit –

agățată-n ramuri

sfoara unui zmeu

 

(Nicoleta Șurpanu)

 

Un haiku încărcat de lirism, o combinație de emoție și imagine îmbinate cu măiestrie. Nu este doar frumusețe, ci și sens. Sensul e dat printr-un procedeu adesea întâlnit în haiku, acela al omisiunii, al imaginii din care lipsește ceva, în cazul acesta zmeul, care a fost luat de vânt, lăsând în urma lui sfoara. Acesta este punctul cheie al imaginii, incompletitudinea, fapt care creează o stare de așteptare, o tensiune care anticipează mișcarea din viitor. Omisiunea ne atrage atenția. Însuși mărul înflorit parcă își ia zborul, mai înainte ca petalele albe să cadă din pom. Zmeul a reușit să se strecoare către cer, dar plătind tribut sfoara sa – astfel el s-a rupt de legătura cu oamenii și cu copiii lor. Căci zmeul face indirect aluzie la jocul copiilor, iar copilăria e primăvara vieții, din care rămân amintire florile albe și elanul de a zbura cât mai liberi și cât mai departe. Și, câteodată, firul unor povești frumoase.

 

Cristina Moldoveanu

 


Mâțișorii de alun

 

de Dragobete –

mâțișorii de alun

plini de albine

(Mihai Talașman)

 

Calendarul cu care sîntem obișnuiți este dat puțin peste cap. Vremea e mai agitată și se cam zorește. Dar sărbătorile se țin. Așa un pic zmucite, dar respectînd ritualurile firești ale naturii.

    De asta ne asigură mîțișorii și albinele. Nici nu s-ar putea altfel. Cît timp fluctuațiile nu ajung la catastrofă, viața își urmează cursul ei plin de har. Polenizarea e Dragobetele în acțiune. Nunta vegetală cu nevinovăția ei florală. De dinainte de despărțirea viețuitoarelor în ființe separate. Și de complicațiile pe care le-a adus. Parcă ne-ar surîde și nouă un tratament apicol cu zumzet de albine. Și lăptișor de matcă.

Și-un pic de venin.

 

Corneliu Traian Atanasiu