o ambulanță –
vârtejul de frunze
intră-n refugiu
Florentin Unțanu
Desigur a trebuit să aleg, în ciuda faptului că au fost mai
multe haiku-uri valoroase. Și m-am oprit la unul din haiku-urile domnului
Unțanu, cel cu ambulanța. Eliptic, laconic, este sugerată o atmosferă
autumnală. Haiku-ul palpită, nu e o
imagine statică. Între prima și a doua parte a poemului apar corespondențe pe
care le putem doar ghici. Vârtejul, ambulanța, frunzele, refugiul sunt cele
patru substantive din poem, care alcătuiesc o poveste, sunt coordonate de un
același fir director, au un numitor comun. Este un haiku augmentativ,
reverberativ. Comună este toamna, anotimpul în care lucrurile decad, toamna
vieții, toamna copacilor, refugiul celor slabi și vulnerabili, vârtejurile
amețitoare ale vieții și vânturile tot mai reci. Ambulanța este un început
abrupt, o punere în scenă a poemului care evocă lucruri binecunoscute în marile
orașe – sirene stridente, goană peste treceri de pietoni, goană peste șinele
tramvaielor, acordarea priorității, dezorientarea pietonilor. Dintr-o dată ceva
rupe ordinea obișnuită a lucrurilor – apare o ambulanță și toți se orientează
în mișcare în funcție de ea – tineri și bătrâni, pietoni și autobuze sau
autoturisme, toți se opresc și dau prioritate mașinii care luptă pentru
salvarea vieții unui om.
Indiferent de anotimp e aceeași scenă. Dar toamna se
asociază în haiku în mod tradițional cu bătrânețea, cu anumite slăbiciuni.
Observăm apoi corespondențe încrucișate – pe de o parte oamenii se opresc să
facă loc ambulanței, eventual pe un refugiu pentru pietoni, pe de altă parte
însuși scopul ambulanței e de a oferi refugiu celor în nevoie. Pe de o parte
oamenii se feresc haotic din calea mașinii, pe de altă parte frunzele toamnei
sunt măturate înspre refugiile de pietoni. Pe de o parte viața unui om e în
pericol, pe de altă parte frunzele înseși cad și sunt prinse în vârtejuri, ca
și oamenii. Este vorba de o aparentă ironie, care de fapt ascunde o atitudine
de seriozitate și bună înțelegere a resorturilor vieții.
Apoi tăcere. Există ceva care nu poate fi vizibil la prima
vedere, ceva abia sugerat, un miceliu fin de semnificații subterane. Acestea
provin din semnificațiile imaginii captivante, care rupe mersul obișnuit al
vieții, anume a ambulanței – din simbolul complex al salvării vieții unui om.
Viața oricui e ca o frunză în copacul mai mare al vieții întregii lumi, o
frunză care poate e legată de celelalte, care le antrenează cu sine, care
necesită ajutor și înțelegere atunci când vremea începe să se răcească – o
frunză care poate fi salvată numai prin efortul comun al mai multora. A cărei
cădere tulbură mai multe lucruri. Haiku-ul vibrează astfel prin conotații
emoționale ale fiecărui cititor, după ce a adus în scenă neobișnuitul,
pericolul, nesiguranța privind viitorul. Dar autorul își îndreaptă apoi atenția
nu spre sine, ci spre frunzele asemenea oamenilor, spre frunzele în vârtejuri
care completează și explică simbolic acest eveniment neobișnuit. Există așadar
o detașare emoțională, specifică drept procedeu stilistic în haiku. Dincolo de
momentul care ne tulbură există un rost și un sens mai tainic, mai mare, al
căderii frunzelor toamna și al efortului vieții unui om, ca parte dintr-un
întreg. Cu toate că autorul folosește recuzita specifică autorilor de haiku (în
aparență puțin prea mecanic sau manierist pe alocuri, puțin prea ”ca la carte”,
altceva nu i se poate imputa!) totuși haiku-ul impresionează la nivel de
semnificație. Iar recuzita este cea potrivită mesajului. În definitiv, în acest
mare univers, noi suntem doar frunze purtate de vânt și nu avem o așa mare
importanță în calitate de indivizi izolați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu