marți, 21 aprilie 2026
La sfatul bătrânilor
controverse
la Sfatul bătrânilor –
timpuri grele
(Ecaterina Pupăză)
În aproape toate
edițiile acestui concurs observ același fenomen: unele poeme au o ”idee”
interesantă, originală, proaspătă, dar puntea către imagine e cam subțire.
Altele au ”rădăcini” puternice în fotografia propusă, dar n-au ”idee”, n-au
nimic original sau convingător de spus în plus. Iar altele, care au și
”rădăcini”, și ”idee”, scârțâie grav în privința formei. Puține îndeplinesc
toate criteriile, iar acelea de obicei primesc mențiuni sau se suie pe podium.
Ioana
Dinescu
joi, 16 aprilie 2026
Iscodind-o pe Henriette Berge
Henriette Berge, un nume un pic cam exotic pentru onomastica românească, nu prea auzise de haiku pînă în iulie. În august, lua locul doi la concursul nostru. O performanţă de invidiat care arată că anumite înclinaţii literare pot fi de mare folos pentru o evoluţie rapidă în apropierea de haiku. La fel de mult ne bucură faptul că, odată descoperită pe site-ul poezie.ro şi invitată pe grupul ROMANIAN HAIKU, a rămas o prezenţă constantă la concursurile noastre.
Henriette Berge: Da, pot spune că a existat o oarecare influenţă înspre literatură, tatăl meu avea ceva talent la poezie şi aşa a cunoscut-o pe Henriette Y.Stahl, iar aceasta şi-a dorit ca eu să-i port numele şi s-a considerat naşa mea spirituală. Nu mi-a fost din păcate naşă şi in biserica. Peste câţiva ani ea a murit, aveam vreo 4 ani cred, şi nu am avut ocazia să o cunosc cu adevărat, i-am citit o parte din cărţi şi menţionez “Marea Bucurie” care mi-a plăcut în mod special.
CTA: Ai scris, cum mi-ai mărturisit de la 9 ani şi proză, şi poezie, ai participat la cenacluri şi ai colaborat la un post tv, ai obţinut şi cîteva mici premii, ce te-a determinat să laşi de-o parte aceste preocupări mai tîrziu? Ai făcut-o cu sau fără regrete?
HB: A trebuit oarecum să renunţ o perioadă la vise, idei şi să mă sacrific, să muncesc, am avut o viaţă foarte intensă, între 18 şi 25 ani, am rămas doar cu mama şi situaţia din Romania nu era prea grozavă pentru ea, la 50 ani nu-şi mai găsea de lucru şi a trebuit să mă descurc eu cu partea economică, ca sa zic aşa, nu am mai avut chef de poezie. Probabil mulţi ştiu ce zic, când ai anumite nemulţumiri, necazuri, nu-ţi mai arde să baţi câmpii şi să umbli după cai verzi pe pereţi cu poezii sau idei ca la 16 ani.
CTA: Scrii haiku doar din iulie anul acesta. Ai aflat cumva de haiku abia atunci sau era o cunoştinţă mai veche şi te-a stimulat faptul că, întîmplător, ai dat pe internet de concursul nostru?
HB: Am aflat despre haiku pe site-ul poezie.ro în vara lui 2007, a fost o întâmplare, apoi am primit o invitaţie să mă alătur grupului dvs. pe yahoo.
CTA: Mărturiseşti: “în legătură cu haiku-urile nu ştiu sigur în ce direcţie voi merge, dar voi continua să scriu haiku şi sper că din ce în ce mai bine.” Ţi se pare că haiku-ul se potriveşte cu viaţa ta simplă şi fericită de acum, mai mult călătorind eliberată de grijile zilei de mîine, sau este în acord cu fiinţa ta profundă, atrasă de şi atentă la tot ce pare lipsit de însemnătate, deşi, paradoxal, e plin de rost?
HB: Haiku-ul poate mi se potriveşte, sincer nu ştiu sigur, dacă ar fi să raportez haiku-ul la adevărata mea pasiune literară (prefer chestiile dramatice) aş zice că nu, dar cu viaţa de zi cu zi şi cu momentele ei frumoase şi intense se potriveşte de minune.
CTA: Cum ţi se pare concursul nostru? Crezi că va avea el puterea de a aduna în jurul lui pe cei care au scris haiku şi înainte (mulţi dintre ei abandonînd sau lăsîndu-se pe tînjală pentru că s-au simţit izolaţi, lipsiţi de consistenţa unei legături permanente cu ceilalţi)? Ar putea fi el un mod de a rămîne un far uşor de reperat de cei care se vor lăsa seduşi de lumina lui spre un liman nebănuit?
HB: Concursul are puterea de a ţine unită o comunitate, dar pentru cei care au abandonat creaţia poate fi greu să intre în contact cu grupul, poate mulţi habar nu au de internet şi e dificil să intre în contact cu noi, mă refer la cei mai în vârstă, nu înţeleg prea mulţi cum să folosească internetul.
CTA: Te gîndeşti la un roman în care să surprinzi diferenţele dintre România şi Norvegia care bănuiesc că ţi s-au părut mai mult decît vizibile. Ţi se pare că haiku-ul este o artă accesibilă occidentalului? Crezi că haiku-ul are vreo legătură intimă sau vreo influenţă marcată asupra vieţii celor ce-l practică?
HB: Diferenţele între România şi Norvegia sunt ca de la cer la pământ, e o cu totul altă mentalitate acolo, dar pe acolo nu am întâlnit pe nimeni să ştie ce e un haiku, celor cărora le-am explicat au râs şi îl consideră o aiureală. Probabil există şi iubitori de haiku, dar eu nu i-am întâlnit încă. Cred că haiku-ul este “el” în sine foarte insistent, ca să zic aşa, în viaţa celor care încep să scrie haiku, ori nu-ţi place şi o laşi baltă, ori devii dependent oarecum de haiku şi scrii şi iar scrii, şi iţi place din ce in ce mai mult, creează dependenţă.
CTA: Ştiu că familia şi cunoscuţii te încurajeză să scrii, poţi fi sigură că înclinarea ta pentru haiku există, iar concursul nostru te-a ajutat să ţi-o confirmi. Îţi mulţumesc pentru răspunsuri şi îţi urez să fii mereu în frunte alături de noi.
luni, 13 aprilie 2026
Iscodind-o pe Gabriela Marcian
Corneliu Traian Atanasiu: Ne cunoaştem de
multişor, dar nu ne-am văzut niciodată. Crezi că o comunicare online este
suficient de consistentă pentru a susţine o relaţie, pentru a avea influenţe
asupra vieţii tale?
Gabriela Marcian: Cu riscul de a fi contrazisă de foarte multă lume, dar vorbind pe baza experienţei mele personale (am descoperit „netul” în anul 2003 devenind de atunci o fană a lui), susţin că o comunicare online bazată pe gusturi comune şi subiecte comune de conversaţie şi, de ce nu, pe un stil comun de a vedea lumea, de a aprecia lucrurile şi faptele, pot fi o bază în construirea unui relaţii de prietenie. Şi desigur, dacă poţi accepta un alt punct de vedere (constructiv), cu siguranţă, viaţa ta poate fi influenţată.
duminică, 12 aprilie 2026
Iscodind-o pe Livia Ciupav
Continuăm seria interviurilor prin care
încercăm să facem cunoscute gîndurile celor din mica noastră comunitate. Livia
Ciupav face parte din ultima generaţie care s-a apropiat de haiku. Şi a
făcut-o, avînd în vedere vîrsta şi profesia, evident, prin intermediul
internetului. A încercat şi altfel, dar în Arad, unde locuieşte, nu există alţi
iubitori de haiku (sau, cel puţin, nu ştiu unii de alţii), iar bibliotecile din
oraş nu prea au auzit de aşa ceva.
CTA: Ion Untaru, mi-a trimis un volum cu titlul Ne-am întîlnit pe internet (care din păcate aşteaptă încă să-l citesc). Despre asemenea întîlniri, multe terminate cu iubiri şi căsătorii, avem destule relatări la tv. Întîlnirea ta cu haiku-ul aspiră la un asemenea final apotetic?
LC: Nu va fi o căsătorie, nu mă voi dedica doar haiku-ului (încă mai
sper că voi scrie şi un roman cândva), dar iubire în mod sigur este. Şi poate
într-o bună zi se va termina cu un volum, de ce nu?
M-am hotărât să aflu mai multe despre această formă de poezie. Mai mult
decât puteam descoperi navigând pe Internet. Singura idee ce mi-a trecut prin
minte a fost să deschid uşa bibliotecii publice. Zis şi făcut. Spre stupoarea
mea, angajata de la secţia împrumut pentru adulţi, habar nu avea ce e acela un
haiku. Am încercat să îi explic câte ceva din puţinul pe care îl cunoşteam, dar
mi-a tăiat urgent elanul:
- Autorul!
M-am blocat. Nu ştiam numele niciunui scriitor de haiku.
- Dacă nu ştii autorul, nu am ce să-ţi împrumut, s-a spălat ea pe
mâini, transferându-şi atenţia spre următoarea victimă.
M-am reîntors la Internet şi Google. Am întocmit o listă: Matsuo Basho,
Kobayashi Issa, Şerban Codrin, Vasile Moldovan …..Apoi am luat din nou direcţia
bibliotecii. Aceeaşi doamnă. La fel de amabilă:
- Nu avem, mi-a replicat sec, după ce mi-a făcut onoarea de a-şi apleca
(o fracţiune de secundă) privirea asupra hârtiei pe care i-o arătam.
Am revenit în altă zi, la altă oră, cu o altă listă. O altă doamnă.
Auzise de haiku şi mi-a împrumutat un volum scris de un arădean. Mi-a plăcut.
După un timp, căutând de una singură printre rafturile bibliotecii, am dat
peste o veche antologie de lirică japoneză. Se regăseau în ea, printre alţii,
Matsuo Basho şi Kobayashi Issa, aceiaşi despre care mi se spusese că nu există.
Iscodindu-l pe Iulian Dămăcuș
Iulian Dămăcuş, născut în comuna Cătina,
judeţul Cluj, este profesor de franceză la Gherla. Debutează editorial în
antologia Eterna epigramă în 1990. Este prezent apoi într-o serie de alte
antologii de epigrame şi haiku, ca şi în paginile multor reviste. Cîteva dintre
volumele publicate: Epigrame, 1998; Beţivul, haiku, 1998; Pînza de păianjen,
haiku şi tanka, 2003; Cînd singurătatea, 2000; Galeria cu tablouri, 2003;
Viespar în orbite, 2005; Ochii albaştri ai bunicii, proză, 2005; Triptice,
poezie, 2007. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Răspunzînd la cîteva întrebări, a
făcut-o cu laconismul caracteristic celui ce scrie epigramă şi haiku.
- după aceea cenaclul a activat în alte
locaţii;
- am publicat într-o rev. japoneză
câteva consideraţii personale despre senryu.
CTA: Obişnuit cu
internetul, mi se pare că perioada anterioară lui a fost una dificilă pentru
iubitorii de haiku, dispersaţi în ţară, de multe ori în localităţi mici, şi
beneficiind de puţine reviste şi surse de informare. Ce ne puteţi spune despre
felul în care totuşi ei au reuşit să constituie o comunitate, prin ce mijloace
de comunicare? Cu ce eficacitate?
Ce părere aveţi despre concursul nostru?
Dar despre constelaţia noastră de site-uri?
– e un demers curajos şi salutar; sa nu
uitati de exigenţă!...
I. Dămăcuş, 11 mai,
2008,GHERLA
sâmbătă, 11 aprilie 2026
Iscodindu-l pe Ioan Găbudean
„Haiku-ul, înainte de toate!"
CTA: În afara Bucureştiului şi Constanţei, locuri
unde activitatea celor care scriu haiku este coagulată de multă vreme în jurul
unor societăţi şi reviste, în celelalte locuri din ţară au avut loc doar
încercări pasagere de a realiza nişte centre viabile. Sînteţi unul din puţinii
iubitori ai haiku-ului care s-a dovedit şi un bun organizator. Tîrgu Mureş
este, pe harta poeziei nipone din România, unul din cele cîteva repere, mai
puţine decît degetele unei mîini, care marchează o activitate susţinută de multă
vreme, cu rezultate remarcabile pentru toţi cunoscătorii. Cum aţi reuşit acest
lucru în oraşul dv.?
IB: Bucureşti şi
Constanţa, prin societăţile de haiku înfiinţate de către Florin Vasiliu şi Ion
Codrescu şi datorită revistelor Haiku şi Albatros au dat un impuls deosebit
mişcării de haiku din România, cu consecinţe benefice pentru cei atraşi de literatura
Orientului, iar Japonia şi haiku-ul au stat în centrul atenţiei multor poeţi,
doritori să exploreze noi ţinuturi lirice.Exemplul celor două mari oraşe a fost
urmat de alte localităţi care s-au dovedit importante pentru haiku-ul românesc:
Slobozia, Cluj – Napoca, Piatra Neamţ şi, cum spuneaţi Dumneavoastră,
Târgu-Mureş, oraş al florilor şi al poeţilor, situat în inima Transilvaniei.
Cum am reuşit să plasez acest oraş, atât de drag mie, pe orbita haiku-ului
românesc? Prin pasiune, cu multă muncă şi, desigur, cu încredere în
posibilităţile mele şi ale prietenilor mei, poeţii mureşeni. Existenţa unui
grup de poeţi, relativ tineri, dornici de a şti cât mai multe despre poezia
niponă, în general, şi despre haiku, în special, a făcut posibilă apariţia la
Târgu-Mureş a unui Cerc de Haiku şi a revistei Orfeu,
prima revistă de haiku din Transilvania, privită cu neîncredere şi chiar cu
suspiciune, la început, de către unii „cârcotaşi”. Dar activitatea grupului
mureşean şi revista Orfeu au convins până la urmă şi
încercările de scriere, popularizare şi răspândire a haiku-ului au devenit o
certitudine în spaţiul mureşean. Ne-am organizat, am scris, am comentat
haiku-ul şi fenomenul haiku, am publicat cărţi, au apărut plachetele în colecţia
revistei Orfeu şi totul a devenit firesc, Transilvania
devenind, vorba lui Şerban Codrin, o provincie lirică a Japoniei! Haiku-ul a
învins şi pe meleagurile tansilvane, repet, prin pasiune, muncă şi încredere.
Colaborarea şi buna
înţelegere între autorii de haiku a fost cheia succesului de la Târgu-Mureş şi
mă bucur că am reuşit să strâng în jurul meu nişte poeţi talentaţi şi plini de
entuziasm. Vorbim de perioada 1990-2008, când s-au pus bazele unei mişcări de
haiku în spaţiul mureşean, cu club de haiku, revistă, colecţie de poezie haiku,
colocviu naţional, cerc de haiku în şcoli, toate la Târgu-Mureş...
CTA: Ce reprezintă Clubul
Bucurii efemere, cum a fost conceput el şi cum funcţionează, ce autori au
făcut şi fac parte din el?
IG: Clubul Naţional
de Haiku Bucurii
efemere din Târgu-Mureş a luat fiinţă în 20 aprilie 2002 din dorinţa
de a strânge relaţiile dintre haijinii români, deviza „ Prietenie prin haiku”
fiind mereu în atenţia noastră. Iniţial, Clubul avea o arie restrânsă, locală,
cu poeţi din judeţul Mureş (Târgu-Mureş, Iernut, Sovata, Târnăveni), în total
11 membri fondatori, fani şi creatori de haiku: Emilia Albu, Iosif Albu, Mihail
Bica, Ana-Maria Crişan, Doina Găbudean, Viorica Miculi, Anca Ionela Mureşan,
Maria Dorina Paşca, Gheorghe Păcurar, Mircea Miculi (secretar), Ioan Găbudean
(preşedinte fondator). Locul de întrunire: domiciliul preşedintelui, în natură,
la Iernut, unde se citeau şi se comentau haiku-urile celor prezenţi. Prin
amploarea luată, Clubul a devenit naţional, numărând în prezent 85 de haijini
din diferite localităţi ale ţării: Târgu-Mureş, Constanţa, Cluj-Napoca,
Slobozia, Iaşi, Bacău, Ploieşti, Arad, Râmnicu-Vâlcea, Vişeu de Sus, Cugir.
Gherla, Târgu-Jiu, Giurgiu, Craiova, Timişoara, Galaţi, Târgovişte, Reşiţa,
Piatra Neamţ, Lehliu-Gara etc. Din acest Club, care a organizat în anul 2003 un
Colocviu Naţional de Haiku, fac parte poeţi de haiku foarte cunoscuţi şi
apreciaţi, talente deosebite: Şerban Codrin, Dan Doman, Zeno Ghiţulescu, Ana
Marinoiu, Lucia Amarandei, Laura Văceanu, Manuela Miga, Utta Siegrid König, Radu Pattrichi, Dumitru Ene-Zărneşti,
Ştefan Doncea, Florin Grigoriu, Victor Sterom, Lucian Perţa, Nicolae Marian
Tomi, Bogdan I. Pascu, Adina Enăchescu, Ion Pachia Tatomirescu, Vasile
Smărăndescu, Sonia Cristina Coman, Ion Untaru, George Corbu, Constantin Frosin,
George Drăghescu,Gabriela Genţiana Groza, Cristeian Petre-Argeş, Vasile
Moldovan, Ion Filipciuc, Dumitru D. Ifrim(decedat, din păcate), Clelia Ifrim,
Laura Văceanu, Elena Manta Ciubotariu, Maria Petra, Constantin Păun, Vasile
Vorobeţ, Iulian Dămăcuş, David Alexandru, Ana Udrea, Amalia Voicu,
Letitia-Lucia Iubu, Rafila Radu, Vasile Zetu, Iulian Nuţă etc.
Clubul Naţional de Haiku
Bucurii efemere este
o asociaţie non profit, membrii completând o adeziune cu date personale
(localitate, vârstă, profesie, activitate literară). Nu se percepe cotizaţie şi
poate fi membru oricine face dovada că scrie haiku sau e fan haiku. Nu-i
excludem pe cei care nu sunt creatori, dar pot fi buni critici ai fenomenului
haiku. Membrii Clubului au o asiduă corespondenţă, ţin legătura tot timpul, îşi
trimit cărţile, îşi spun părerea despre cărţi în recenzii publicate în ziare şi
reviste din ţară. Ajută la publicarea unor plachete (24 sau 48 de pagini),
format de buzunar, un fel de legitimaţie de haijin, încurajându-i, astfel, şi
pe cei începători în ale micropoemului japonez.
CTA: Ştiu că aveţi multe legături cu
vechii autori din ţară. Cei care sînt însă nou veniţi în lumea haiku-ului, în
special cei care au aflat numai de curînd şi mai degrabă de pe internet de
existenţa lui, ştiu puţine despre dv. În august 2007, atunci cînd Maria
Tirenescu mi-a trimis un număr al revistei Imagini frumoase, am publicat
pe ROMANIAN KUKAI o schiţă de profil despre dv. V-aş ruga
să spuneţi cîteva cuvinte despre dv. pentru cei care încă nu vă cunosc.
IG: Pentru cei care nu
mă cunosc (sau mă cunosc foarte puţin), vă prezint o mică fişă de autor, căci
CV-ul meu este destul de încărcat cu multe cărţi şi plachete, premii literare,
antologii. Deci: Ioan Găbudean s-a născut la Cipău, jud.
Mureş, România. Profesor de limba şi literatura română al Gimnaziul „G. Coşbuc”
din Târgu-Mureş, membru al Uniunii Scriitorilor din România (2000),
preşedintele Clubului Naţional de Haiku Bucurii efemere din Târgu-Mureş(2002),
membru al Uniunii Epigramiştilor din
România (2006).
A scris poezie clasică şi
modernă, haiku (prezent în 5 antologii internaţionale), epigrame (prezent în 6
antologii naţionale), tanka, renga, haibun (proză scurtă), poeme într-un vers,
rondeluri, aforisme, un total de 34 de plachete şi cărţi.
A fost tradus în engleză,
franceză, italiană, germană, japoneză, sârbă, suedeză, slovenă, greacă etc.
Volume reprezentative:
Adio romantism, Casa de editură „Mureş”, Târgu-Mureş, 1992;
Linişte de mătase, Casa de
editură „Mureş”, Târgu-Mureş, 1995
Fluturi de noapte, Editura
„Aurora”, Târgu-Mureş, 1996;
Între viaţă şi moarte,
Editura „Brăduţ”, Târgu-Mureş, 1999;
Umbra mea printre fotolii,
Editura „Brăduţ”, Târgu-Mureş, 2000;
Paznic de fluturi, Editura
„Brăduţ”, Târgu-Mureş, 2002;
Casă de vânzare, Editura
„Ardealul”, Târgu-Mureş, 2003
Chemarea în Paradis, Editura
„Ardealul”, Târgu-Mureş, 2003;
Diligenţa de Cipău,
Târgu-Mureş, 2006;
Hipodromul Magic,
Târgu-Mureş, 2006;
Eternitate, Târgu-Mureş,
2007.
IG: Intersul meu pentru Japonia datează din copilărie. Elev
fiind, pasionat de istorie şi de geografie, de biologie şi mai ales de
literatură, călătoream peste oceane şi mări, pe toate continentele în faţa
atlasului plin de ispite şi taine...
Descopeream ţinuturi
îndepărtate, populaţii misterioase, locuri şi oameni cu totul aparte.
Curiozitatea şi dorinţa de a
şti cât mai multe mi-au îndreptat atenţia spre insulele şi insuliţele
care formau Arhipelagul Nipon. O lume fascinantă cu shoguni şi samurai, cu
luptători de sumo se perindau prin faţa mea într-un peisaj exotic.
De la călătoria pe hartă, am
trecut la lecturi asidue despre Japonia şi am căutat să citesc tot ce îmi cădea
în mână - în special literatura japoneză.
Cartea care a însemnat
apropierea mea de Ţara Soarelui Răsare a fost, fără îndoială, microromanul lui
Yasunari Kawabata „Ţara zăpezilor”. Descopeream o lume nouă, o altfel de viaţă,
cu obiceiuri şi tradiţii inedite, chiar ciudate pentru noi, europenii. De-atunci,
din 1974, Japonia a devenit o febleţe, o pasiune, aproape o obsesie.
CTA: V-aţi dedicat haiku-ului de la
început sau a existat o perioadă de incubaţie?
IG:Fiind preocupat de poezie, la început ca cititor pasionat,
apoi ca autor, am citit cu plăcere, interes şi folos poezie lirică japoneză în
traducerea lui Dan Constantinescu şi a lui Ion Acsan.
Foarte atractiva casetă cu
cele cinci plachete din haijini japonezi /Basho, Buson, Issa, Shiki şi alţii/ a
avut un impact deosebit asupra mea, haiku-ul devenind poezia mea preferată.
Un impact deosebit a avut şi
cartea lui Aurel Rău „În inima lui Yamato” (9 priviri lirice asupra Japoniei),
apărută la editura „Albatros”, Bucureşti, în anul 1973, pe autor cunoscându-l,
mai târziu, la un colocviu Naţional de Haiku de la Constanţa.
După 1990 s-a creat în
România o adevărată mişcare de haiku. Merite deosebite a avut Florin Vasiliu,
fondator al Societăţii Române de Haiku şi al revistei Haiku, la Bucureşti, apoi
revista de la Constanţa „Albatros” /redactor-şef:Ion Codrescu/, Societatea de
Haiku din Constanţa/fondator, acelaşi Ion Codrescu/, Festivalurile de Haiku şi
Colocviile de la Bucureşti, Constanţa, Slobozia, unde Şerban Codrin înfiinţează
o inedită şcoală de poezie tanka şi renga, Târgu-Mureş, unde poetul Ioan
Găbudean strânge haijini din toată ţara într-un Club Naţional de Haiku
intitulat „Bucurii efemere”...
Mulţi poeţi au început să
scrie haiku şi au apărut cărţi cu haiku-uri ale autorilor români, ceea ce e un
lucru îmbucurător şi benefic pentru literatura română, care a avut dintotdeauna
disponibilităţi sincronizatoare faţă de literatura universală. Deci, am luat-o
încet cu Japonia, pas cu pas, aş zice, şi cu haiku-ul: istorie, geografie,
literatură, antologii, acumulări, meditaţie şi apoi... scrisul micropoemului de
inspiraţie niponă. Perioada 1990-2008 a fost foarte benefică pentru mine, iar
între 1995 şi 2005 a fost o perioadă de graţie, aş putea spune. Scrierea
haiku-ului m-a făcut mai stăpân pe mine, mai încrezător în posibilităţile mele,
haiku-ul m-a relaxat, mi-a deschis ochii asupra naturii care, vorba lui
Eminescu, „nu minte niciodată”. Consider haiku-ul o poezie cu valenţe
terapeutice, filosofia Zen fiind simplă şi la îndemâna oricui: să fii mereu
prezent în prezent, să nu eziţi când vrei să faci un lucru, să meditezi la
lumea reală...
CTA: Spuneţi-ne ceva despre revista Orfeu, cînd a apărut,
cît timp aţi publicat-o, ce conţinut avea şi ce autori aţi publicat?
Revista „Orfeu” a apărut în
1998 la Târgu-Mureş. Primul număr, ediţia de iarnă avea 16 pagini, redactor-şef
fiind Ioan Găbudean. Am pornit singur la drum. După ce am luat legătura cu
haijinii din ţară am alcătuit un colectiv de redacţie care a rămas, cu mici
excepţii, acelaşi, timp de 6 ani(1998-2003), cât a durat acest frumos vis nipon
pe meleagurile transilvane. Din colectivul de redacţie făceau parte: Titus
Andronic (decedat între timp), Dan Doman, Constantin Frosin, ZenoGhiţulescu,
Dumitru D. Ifrim (decedat, din păcate), Clelia Ifrim, Bogdan I. Pascu, Ion
Roşioru, Dumitru Radu, Radu Patrichi., Ştefan Gh. Theodoru. Scoteam câte 2 sau
3 numere pe an, cu 24-36 de pagini, iar mai târziu un singur număr cu 48,56 sau
76 de pagini, revista fiind ilustrată cu reproduceri după marii pictori
japonezi Hokusai, Utamaro, Hiroshige. Revista publica haiku, tanka, rengay,
renku, haibun, poeme într-un vers ale autorilor din ţară, dar şi din
străinătate (Serbia, S.U.A., Anglia, Franţa, Grecia, India, Japonia etc). În revistă
s-au publicat şi recenzii, eseuri legate de fenomenul haiku, microantologii de
haiku. Au publicat poezie de inspiraţie niponă în „Orfeu” (selectiv): Titus
Andronic, Şerban
Codrin, Dumitru Radu, Dumitru Ene-Zărneşti, Dan Doman, Bogdan I.
Pascu, Ioan Găbudean, Doina Găbudean, Radu Pattrichi, Dumitru şi Clelia Ifrim,
Constantin Frosin, Ion Roşioru, Ana Marinoiu, Ioan Marinescu, Lucia Amarandei, Utta Siegrid
König, George Drăghescu,
Teodora Moţet, Manuela Miga, Ana-Maria Crişan, Sonia Cristina Coman etc.
CTA: Cum a fost finanţată şi cu cine
aţi colaborat?
Revista a fost finanţată de către mine şi ca profesor (salariu de
profesor) mi-a venit destul de greu, acesta fiind unul dintre motivele
renunţării la revistă. Cu această ocazie ţin să mulţumesc tuturor redactorilor
şi colaboratorilor care m-au ajutat să scot această revistă, demnă, zic eu, de
luat în semă. Scriitorul Emil Manu dedică revistei „Orfeu” 3 pagini în cartea
Domniei sale „Reviste româneşti de poezie”, ediţia a II-a, apărută la Ed.
Curtea Veche, Bucureşti, în anul 2001(vezi pag .169-172).
CTA: Aţi avut
şi o intensă activitatea editorială, stimulînd publicarea de volume individuale
şi antologii. Aţi înfiinţat Colecţia revistei Orfeu (seria Poezie) în
care mulţi poeţi şi-au publicat propriile volume. Cam cîte volume au fost
publicate în această în această colecţie?
IG: Din dorinţa de a
stimula, de a spijini mişcarea de haiku am înfiinţat colecţia revistei „Orfeu”,
colecţie modestă, fără pretenţii, format de buzunar cu 24 şi 48 de pagini,
plachetele apărând pe hârtie colorată: galben, roz, verde, mov etc. S-au publicat
în seria poezie haiku, tanka, rengay, renku-în total 64 de poeţi din toată ţara
care au „riscat” cu mine în această întreprindere lirică neobişnuită. Au
debutat în această colecţie: Doina Găbudean, soţia mea(profesoară de limba şi
literatura română la aceeaşi şcoală cu mine), Sonia Cristina Coman, Iosif Albu,
Ecaterina Dărăban; Mihail Bica, Maria Tirenescu, Anca Ionela Mureşan, dar au
publicat şi haijini consacraţi: Dan Doman, Florin Grigoriu, Dumitru D. Ifrim,
Clelia Ifrim, Radu Patrichi, Utta Siegrid König, Ioan Marinescu, Ana Marinoiu, Lucia Amarandei, Dumitru Ene-Zărneşti,
Constantin Păun, David Alexandru, Vasile Moldovan, Iulian Dămăcuş, Adina
Enăchescu, Gheorghe Popescu-Ger etc.
CTA: Aţi îngrijit multe antologii.
Credeţi că ele sînt mai importante şi mai stimulative pentru cei ce scriu
poezie de factură niponă?
IG: Consider că antologiile sunt oglinzi fidele ale fenomenului
literar, oglinzi necesare pentru a ne putea vedea faţa lirică. Eu consider că
ele sunt benefice;făcute cu profesionalism, cu simţ estetic şi cu intuiţie, pot
să reflecte starea fenomenului literar la un moment dat.Ele nu pot fi decât
subiective, se înţelege, şi trebuie să facem noi înşine o selecţie din
„selecţie”. Căci nu tot ce e antologat e şi valoros, automat, bătut în cuie.
Dar dacă apari în vreo 5-6 antologii de haiku, de exemplu, înseamnă că te poţi
numi haijin(de fapt, doar japonezii sunt haijini, ceilalţi, nejaponezi, sunt
autori de haiku, de micropoeme în stil haiku).
În activitatea mea dedicată
haiku-ukui am reuşit să public şi eu câteva antologii, sper, cu folos:
· Culegătorii de rouă, colectia revistei
„Orfeu”,Târgu-Mureş,1999, 24 de pagini, menţionată de Ion Rotaru în a sa „O
Istorie a literaturii române”, vol. V., Ed. Niculescu, Bucureşti, 2001;
· Ore de tăcere, antologie cu haiku-uri comentate,
Ed. Brăduţ, Târgu-Mureş, 2002;
· Aromă de nea, Ed. Ardealul, Târgu-Mureş, 2003;
· Luna din lac, antologie a Cercului de haiku
„Crizantema” de la Gimnaziul „G. Coşbuc”, Târgu-Mureş, Casa de editură ”Mureş,
Târgu-Mureş, 2003;
· Din nou Septembrie, antologie a Cercului de
Haiku „Crizantema”, Casa de editură „Mureş”, Târgu-Mureş, 2005.
Acum definitivez o antologie
personală de haiku(aproximativ 280 de micropoeme) care o să apară în 2008 sau
în 2009. Cred că pentru iubitorii poeziei de origine niponă antologiile sunt o
bună sursă de informare şi un stimulent pentru creaţia proprie.
CTA: Ce sfaturi aţi putea da celor
care sînt la începuturi în apropierea lor de genurile poeziei nipone?
Nu cred că sunt îndreptăţit a da sfaturi. Fiecare scrie în felul
său, unic, inconfundabil. Buffon spunea că „Stilul e omul însuşi.” Şi,
totuşi(vorba marelui haijin japonez Issa), dacă ar fi să le spun celor care
încep acum să scrie haiku le-aş încropi, la repezeală, o mică lecţie de haiku!
Iată acest proiect al meu de lecţie în 22 de puncte:
1. Haiku-ul
este o poezie scurtă de origine japoneză. Ea se scrie, deci, cu puţine cuvinte,
cu cuvinte simple, cu puţine adjective şi verbe/ele pot lipsi chiar/,fiind
dispusă în trei versuri totalizând 17 silabe.
2. Haiku-ul
trebuie să prezinte natura sau să o sugereze. O frunză îngălbenită, uscată, e
de ajuns să ne dăm seama că e vorba de anotimpul toamna.
3. Haiku-ul
trebuie să fie construit cu verbe la timpul prezent, el fiind o privire
obiectivă asupra naturii. Haiku-ul este poezia unei clipe surprise în starea ei
de graţie.
4. Prezenţa
omului în haiku e datorată legăturii strânse a acestuia cu natura şi trebuie să
fie discretă.
5. Haiku-ul
trebuie să cuprindă triada: spaţiu-timp-obiect şi să răspundă la întrebările
cine?/ce?/, unde?, când?
6. În haiku
se evită folosirea figurilor de stil.
7. Haiku-ul
trebuie să sugereze mult, trebuie să cultive misterul, căci, dacă dăm totul
de-a gata, cititorul se va plictisi repede.
8. Haiku-ul
se scrie în urma unor experienţe trăite cu imagini concrete, imaginaţia jucând
un rol minor.
9. Nu
trebuie să inventăm nimic în haiku, trebuie doar să privim cu atenţie un
moment, care ne “iluminează”, ne face conştienţi de măreţia clipei prezente.
10.E necesar ca haiku-ul să
aibă o pauză/kireji/după primul sau după al doilea vers.
11.Faceţi plimbări în
natură, descrieţi cele văzute: un câmp, o pădure, plante, păsări, flori şi
alegeţi un moment în care se întâmplă ceva, un moment capabil să ne uimească şi
să ne emoţioneze.
12.Urmăriţi schimbările pe
care le aduc cele patru anotimpuri. Scrieţi cuvinte care să le sugereze, chiar
dacă nu le numiţi.
13.E bine să facem o
legătură permanentă între elementele naturii şi simţurile noastre.
14.Despre ce puteţi scrie în
haiku? Despre toate lucrurile:copaci şi flori, vânt, ploaie, ceaţă, râuri,
mări, insecte, păsări, soare, lună, stele şi despre multe altele.
15.Haiku-ul nu are titlu şi
nici rimă. Titlul ar explica prea mult conţinutul şi
micropoemul ar pierde din “suspans”.
16.Haiku-ul poate fi chiar amuzant, comic, el numindu-se în acest caz
senryu.
17.Haiku-ul nu povesteşte ceva, el creează imagini concrete, descrie un
moment. El e un mic pastel cu reguli mai stricte.
18.Pentru a scrie haiku
obişnuieşte-te să aşterni pe hârtie cât mai multe imagini vizuale, olfactive,
tactile. În haiku imaginea contează foarte mult.
19.Haiku-ul arată o
experienţă trăită, un moment interesant capabil să ne emoţioneze.
20.Să nu repetăm în haiku elementele sezonale/kigo/lucrul acesta ar
duce la monotonie.
21.Atenţie la cuvintele de legătură/prepoziţii, conjuncţii/. Folosirea
aceluiaşi element de legătură de mai multe ori strică armonia poemului.
22.În haiku ne îndreptăm atenţia spre un singur aspect important, nu ne
dispersăm gândurile, cu intenţia să spunem cât mai mult. Trebuie să sugerăm cât
mai mult...
Ca să fii un bun autor de haiku nu trebuie să citeşti numai poezie, trebuie să cunoşti istorie, geografie, religie, filosofie, să iubeşti natura, să observi cu atenţie tot ce e în jurul tău. Şi dacă ai o minte deschisă, o inimă sensibilă, cu multă muncă şi pasiune vei ajunge să scrii haiku-uri remarcabile. Succes!
În încheiere, stimate
domnule Cornel Atanasiu, ţin să vă mulţumesc pentru invitaţia de a dialoga pe
Internet, sperând că micile “bucurii efemere” ar putea lumina drumul haijinilor
spre marea poezie, spre realizare deplină şi satisfacţii multiple. Tuturor,
succese remarcabile şi salutări amicale. SAYONARA!
Târgu-Mureş,
23 iunie 2008 Ioan Găbudean