Loc de odihnă

 

loc de odihnă –

nu o mai bat pe mama

pantofii cei noi

(Mirela Brăilean)

 În funcție de destinație, călătorului îi șade bine cu drumul… Dacă ne luăm după aparențe, probabil că femeii, obosită după o plimbare mai lungă, i se face sete, poate și foame și de aceea face un popas. Se știe că după un drum anevoios ți se umflă picioarele și atunci nevoia firească este să ajungi mai repede undeva pentru a scăpa, măcar preț de câteva clipe, de disconfortul creat de încălțări.

La o privire mai atentă, imaginea propusă sugerează ideea de abandon total, de despovărare. De parcă ar fi fost și ele copleșite de traseu, de caniculă etc., atâtpantofii, cât și celelalte obiecte aparținând personajului par să se odihnească, să-și tragă sufletul. Ai mai putea crede, de ce nu, că respectiva doamnă, pe care-o pomenim in absentia, a consumat ceva ca să-și ostoiască setea/ foamea și-a plecat în grabă, că n-avea cu ce plăti sau, cine știe, a șters-o de frica unui companion cu care avea ceva de împărțit. Nu putem ști, dar putem specula, fiindcă fotografia aleasă lasă într-adevăr loc de multe interpretări…

Versul 1 al poemului câștigător ne trimite de fapt subtil spre o pistă falsă , căci nu este vorba nicidecum, așa cum ai crede la prima impresie, de vreo bază de relaxare/ recreere, de vreun centru spa unde să-ți încarci bateriile și să nu te bată nimeni la cap. Dimpotrivă, atenția ne este îndreptată spre ultimul drum, spre acel loc cu verdeață, unde nu-și mai au locul durerea,  întristarea, suspinarea, dar nici alte frământări cotidiene.

Citind versul median, ne întrebăm curioși ce anume n-ar mai putea să o tulbure pe defuncta mamă, care oricum a scăpat de toate grijile… Finalul, prin surpriza pe care ne-o oferă și prin umorul fin, în subsidiar, aduce dezlegarea șaradei și te invită să meditezi asupra (pe)trecerii noastre, asupra impermanenței și a ceea ce trebuie să facem sau să nu facem pe parcursul călătoriei pe pământ.

Iubitorii de haiku pot alege calea Zen care, în concepția lui Hong Ren, ”este înlăturarea prafului de pe oglindă. Atunci apare claritatea.

Nu pot încheia fără a pomeni că poemul de azi, construit oarecum în aceeași cheie, mi-a amintit subit de cunoscutul haiku scris de Doina Bogdan Wurm: gătită de drum – / nu se mai topesc fulgii / pe fața mamei . Mai vreau să adaug că toamna, cu fiecare frunză îngălbenită, pare să ne spună dintotdeauna discret, fiecăruia în parte, memento mori…

Cezar Ciobîcă

Flăcări în frunze

 

flăcări în frunze –
mai viu pustiul decât
toată pădurea

 (Ramona Bădescu)

 Poemul, prin originalitatea și forța lui, te face să te oprești și să meditezi, ba chiar să-ți ții un pic respirația. Într-adevăr, cheia versurilor se află în imagine, căci luat separat poemul ar părea aproape criptic. Flăcările frunzelor, vizibile în fundal, definesc în mod dramatic kigo-ul toamnei. ”Pustiul viu”: o superbă și ieșită din comun descriere a ferestrei sparte prin care natura, fecundă și vie în orice anotimp, își recucerește spațiul furat de om. Surpriza versului trei o constituie comparația între pădurea ce moare sezonier în fundal și ”viul” ferestrei prin care a izbucnit natura. Desigur, și vegetația din prim plan tot moartă pare, dar exact acest lucru face ca pustiul, golul aproape metafizic ce se degajă din rama oarbă să aibă o forță de impact asupra privitorului care-i dă viață. Atunci când sufletul intră în dialog cu lucrurile, acesta descoperă că ”natura moartă” a obiectelor contemplate e de fapt o forță vie a creației.

Ramona Bădescu a reușit să intre în acest dialog și să scrie în trei versuri un mic tratat filozofic. Felicitări cu ovații și cunună de lauri! Te mai așteptăm.

Ioana Dinescu

Luat de val

 

luat de val –
c-un trandafir la rever
bătrânul luntraș

(Cecilia Birca)

 Imaginea propusă te duce imediat cu gândul la mare, la sezonul estival, dar în același timp îți poate sugera spuma nimicniciei noastre, frământările sufletești generate de valurile vieții…

Poate că voi nu ați observat, dar, privită în oglindă, fotografia propusă de Ioana, nu știu dacă dumneaei a sesizat detaliul acesta când v-a trimis-o, mie îmi amintește într-o oarecare măsură de “Marele val de la Kanagawa”, capodopera celebrului Hokusa, o xilogravură în care este reprezentat un val uriaș ce amenință bărcile de pe coasta orașului amintit.

Știut fiind faptul că sintagma “luat de val” are în limba română două semnificații, primul vers te introduce imediat în atmosfera unui peisaj marin, dar te și provoacă să te întrebi dacă ceea ce urmează este de bine sau de rău.

Poate că este vorba de un bărbat în vârstă căruia i-a picat cu tronc o “sirenă” plină de nuri sau poate că îndrăgostitul, unul ramolit, cu un picior în groapă, nesigur pe reflexele lui, suferă un accident…

La fel de bine, putem specula că luntrașul cel bătrân nu-i altul decât Charon, cel care transportă cu barca lui sufletele decedate peste râul Styx, în lumea morţilor. Probabil că acum este în ipostaza de bărbat galant care și-a găsit sufletul pereche și merge la întâlnire cu un trandafir la rever. Ne-am putea gândi și la varianta în care bietul Charon s-a stins și el și, eliberat astfel de coarvoada muncii sale, purtat de valuri, cu sau fără oboli, traversează pentru ultima oară Acheronul, râul tristeții…

Iată că-ndată și anul acesta își va da obștescul sfârșit și de aceea cred că ar trebui să ne facem un pic de timp și pentru a medita nu numai asupra a ceea ce lăsăm în urma noastră, ci și asupra a ceea ce putem schimba prin comportamentul nostru, prin primenirea felului nostru de-a gândi și de-a acționa într-o lume în care la ordinea zilei sunt degringolada ideilor, infodemia, iar pe val ajung tot felul de lideri, care ne promit marea cu sarea sau influenceri care propovăduiesc tot felul de elucubrații.

PS

Imaginea mi-a mai amintit, pintre altele, și de ce s-a întâmplat în 2011, la Fukushima…

 

după tsunami…
nimic nu poate umple
golul din suflet

Cezar Florin Ciobîcă

Broboada veche

 

broboadă veche –
o molie destramă
focul macilor

(Cezar-Florin  Ciobîcă)

L-am ales din mai multe motive. În primul rând versurile se depărtează destul de mult de tema fotografiei, ceea ce-l face mai interesant, mai incitant de descifrat. În al doilea rând, puntea către imagine, deși lungă, rămâne solidă. Într-adevăr, dacă privim fotografia dintr-un unghi mai puțin convențional, crenguța cu țuguiul de zăpadă te poate duce cu gândul la o bătrânică îmbrobodită bine. Cuvântul ”veche” din primul vers, fiind foarte bine ales, face legătura cu imaginea printr-o reușită asociere între iarnă (sfârșit de ciclu), bătrânețe și uzură.

Următoarele două versuri spun restul poveștii: molia (adică timpul) roade încet, dar sigur, broboada cu toată ”grădina” de pe ea. Roșul bobițelor din fotografie a fost transferat în focul macilor din poem. O interesantă și isteață alchimie, cuvântul ”foc” având un impact neașteptat asupra cititorului, a cărui privire tocmai se obișnuise cu varul nestins al zăpezii. Da, tot așa cum omătul se cerne puțin câte puțin, putând oricând ”stinge” prin acoperire roșul bobițelor, tot așa molia ”ninge” țesătura veche și veștejește macii prin roaderea implacabilă, un fel de dinte al timpului. Un haiku sobru, reținut, care punctează aparent un fapt neînsemnat, dar care ne duce pe un făgaș bine cunoscut al haiku-ului clasic: meditația asupra impermanenței lucrurilor, zădărnicia, frumusețea obiectelor ”trecute”, fanate, poate chiar acceptarea în pace interioară a sfârșitului. Tot atâtea teme dragi esteticii japoneze, pe care iată, o broboadă ajunsă la capătul firului și niște bobițe scofâlcite sub zăpadă le pot ilustra în mod elocvent.

Felicitări deci autorului de pe podium, tuturor ”mențiunilor” cu poeme, unele dintre ele, aproape la fel de bune ca cel premiat, și tuturor celorlalți participanți care s-au încumetat să ne fie alături pe lista de poeme. Vă mai așteptăm!

Ioana Dinescu

Un fir de viață

 

deja desprinsă –
în trupul împuținat
un fir de viață

(Mirela Brăilean)

      Citeam zilele trecute versurile celebrului Gaudeamus igitur și m-am oprit  asupra următoarelor două: “Vita nostra brevis est, /Brevi finietur…”, adică „Viața noastră este scurtă,/De-ndată se va termina…”

După o anumită vârstă, dar mai ales când cei dragi încep să se ducă „În loc luminat, în loc cu verdeaţă”, începem probabil să reflectăm profund asupra vremelniciei noastre pe acest pământ…

    Poemul pe care l-am ales drept câștigător luna aceasta are legătură și cu momentele prin care eu însumi am trecut în ultima decadă a lui făurar…

    În primul rând, m-a intrigat prima parte, care m-a pus oarecum pe gânduri… Se poate specula că e vorba de o persoană care este pe pragul morții, deja desprinsă de lumea asta și gata să se înalțe la ceruri, așteptând poate preotul pentru mărturisirea păcatelor și  primirea Sfintei Împărtășanii, întru împăcarea cu cei dragi… În plus, sintagma din incipit ne poate sugera și faptul că, nemaiavând nicio șansă de recuperare, femeia suferindă, aflată la reanimare în comă indusă, tocmai a fost desprinsă de la aparate pentru a nu mai mai fi chinuită inutil…

    Versul median vine în sprijinirea celor afirmate mai sus, confirmând că este vorba de un muribund pe al cărui trup boala, suferința, durerea  au lăsat urme adânci…

    Legătura cu fotografia propusă este subtilă și poate fi demonstrată de asocierea sporilor desprinși pe păpădie cu sufletul care se înalță la ceruri… De asemenea, ultimul vers, prin substantivul fir, trimite discret la poza în discuție; printre altele, cele trei păpădii pe mine m-au dus cu gândul la cele trei Moire, zeițele destinului la vechii greci.

     Viața este un dar pe care ni-l oferim zi de zi în călătoria noastră. Chiar dacă nu dispunem de o hartă potrivită, avem totuși la îndemână busola sufletului care, indiferent de clasă, ar trebui să ne ajute să ne facem povestea cât mai plăcută alături de alții…

 PS

zori de făurar –
torcătoarele sfârșesc
caierul mamei

 Cezar-Florin Ciobîcă

Bunica la coafor

 

bunica la coafor –
rând pe rând îi dispar
toți ghioceii

 (Florentin Unțanu)

 Poemul m-a făcut să izbucnesc în râs, ceea ce nu mi se întâmplă des. Dar nu l-am ales doar fiindcă este un senryu reușit din toate punctele de vedere, ci și din cauză că legătura cu imaginea mi se pare la fel de bine construită. Într-adevăr, spre deosebire de multe dintre celelalte poeme intrate în concurs, care vorbesc despre ghiocei, vestitorul primăverii, noi începuturi, etc., etc. (imagini tocite de-acum de atâta întrebuințare), și asta doar fiindcă în imagine avem doi ghiocei, versurile premiate preiau floarea din fotografie folosind-o însă metaforic. Nu este singura creație din această ediție care folosește sintagma  ”ghiocelului” pentru a denumi firele cărunte din părul femeilor aflate la o vârstă mai coaptă. Dar cu siguranță este, în opinia mea, poemul cel mai reușit dintre toate.

 Versurile spun firesc, fără nici o intenție de a respecta rigorile formei la haiku, o poveste privită din perspectivă mucalit-ironică. Deși bunică, femeia tot femeie rămâne: coaforul (cu cosmetica inclusă, aș adăuga eu) devine aliatul numărul unu în lupta cu ”primăvara” din păr. Căci, chiar și la vârsta a treia, femeile își doresc ghioceii sub formă de buchet, în nici un caz răsăriți spontan în păr. Și dacă totuși au tupeul să apară unde nu trebuie, aceștia vor fi eradicați fără milă de coafeză. Căci, indiferent de anotimp, pentru păr ne dorim culori de toamnă, ruginiuri, brunuri sau auriuri cât mai uniforme, neîntrerupte de ”ghiocei” neinvitați, care în loc să ne împrimăvăreze, nu fac decât să anunțe o toamnă/iarnă a vieții.

 Cum spuneam, faptul că versurile nu respectă deloc tactul de 5/7/5, deși reprezintă un minus, nu afectează curgerea firească a ”anecdotei” în cele 3 versuri. Desigur, poemul putea fi ”muncit” un pic mai mult: se putea căuta o formulă de a spune aceeași poantă într-un mod la fel de convingător și de (aparent) spontan respectând numărătoarea. Am acordat însă mai multă importanță modului în care autorul construiește puntea metaforică cu fotografia și jocului anotimpurilor dintre poem și imagine: primăverii din fotografie îi corespunde, ca o reflexie deformată în oglindă, toamna vieții personajului din poem.

 Felicitări, Florentin Unțanu, și la mai multe recidive!

 

Ioana Dinescu

Amor de-o vară

 

amor de-o vară –

pe pandantivul de smarald

un strop de rouă

Mircea Moldovan

Fotografia aleasă pentru luna aprilie stă sub semnul izbucnirii năvalnice a verdelui, al regenerării, al unor noi începuturi care pot fi, după caz, de lungă sau de scurtă durată.

Primul vers al haiku-ului, generat probabil de ingredientele imaginii care oferă un instantaneu cu un Romeo și o Julietă din lumea batracienilor, ne amintește că în cazul acestora masculii cântă serenade – deranjante pentru noi, dar superbe pentru ei/ele – cu scopul de a atrage femelele și, odată ce acestea sunt seduse, se împerechează.

În plan uman, sintagma din prima parte degajă dezamăgire, o undă de regret, ca după o relație care, din păcate, a durat prea puțin și nu s-a concretizat în ceva de genul “până moartea ne va despărți”.

În ceea ce privește cezura, poate că ar fi fost mai potrivit ca în locul liniuței de pauză să se folosească punctele de suspensie, care ar fi sugerat lacrimile și ar fi fost astfel mai în ton cu atmosfera generală zugrăvită.

Partea a doua aduce în prim-plan o bijuterie a cărei nuanță tonifiantă pare desprinsă din cromatica fotografiei. Fiind un cadou primit de la iubitul ei, pandativul de smarald, în postura de glob de cristal în miniatură,  amintește fără doar și poate de magia clipelor petrecute împreună, dar în același timp o face pe suferindă să lăcrimeze un pic… La o citire mai atentă, am putea specula că îndrăgostita, necăjită la culme de eșecul în dragoste și de tot ce-i amintește de el, a aruncat obiectul cu care i-a “cumpărat” iubirea și că acesta, fiind pe undeva printre fire de iarbă, e acoperit de rouă și pare că plânge… [Scriind aceste rânduri, mi-am amintit de “Cine iubește și lasă”, interpretat sublim de Maria Tănase.]

Până la urmă, experiențele erotice de genul acesta nu sunt semne ale slăbiciunii umane, ci forme de cunoaștere inter – și intraumane care ne îmbogățesc cumva petrecerea. Curcubeul apare întodeauna după ploaie.

 Cezar-Florin Ciobîcă

 

Parfum de femeie

parfum de femeie –
viața olarului
cu susul în jos

 (Mircea Moldovan)

 În mod special m-a fermecat aici deosebit de izbutita legătură pe care autorul o construiește între poem și imagine. Fotografia ne arată două ulcele înfipte cu gura în jos în niște pari. Adică cu susul în jos! Grăbindu-ne să ne jucăm cu înțelesurile, pricepem că în versul al treilea e vorba nu doar despre ulcelele din fotografie, dar și despre condiția olarului: viața acestuia este dată peste cap! Și cum să nu fie, când în ea intră femeia cu toate luminile (la început) și umbrele (care apar de obicei mai apoi…). Aceasta apare într-un mod deosebit de periculos pentru meșter, căci olfactivului nu prea i te poți opune. ”Parfum de femeie”, dincolo de toată bogata încărcătură aluzivă (dacă ne gândim doar la film, și nu numai….), ne vorbește implicit despre o legătură amoroasă, aflată în acea fază incipientă de îndrăgosteală, în care fluturii din stomac și, aș spune eu, feromonii din aer își fac de cap. Bietul olar nu mai are nici un control. E la cheremul eternului feminin care prin nas i se insinuează direct în inimă.

Am ”gustat” mult și modul în care copacul înflorit din fundal, și anotimpul specific lui, au fost traduse în poem sub forma feminină și parfumată. Nu se putea găsi o analogie mai potrivită pentru un cireș (vișin?) înflorit. Și încă un amănunt convergent cu decriptajul inspirat al autorului: privind cele două ulcele, observăm că cea maronie are o formă marcat feminină, cu talie îngustă și șolduri bogate, pe când cea albă, cel puțin prin comparație, pare mai masculină. O ulcică și un ulcel în tête-à-tête sub florile primăverii! Mircea Moldovan a știut să ne spună cu măiestrie povestea lor. Felicitări!

O observație: e a doua lună la rând când M. M. câștigă coronița! O fi făcut abonament?

Ioana Dinescu

Noapte de priveghi

 

noapte de priveghi –
îi mai povestesc mamei
ce n-am apucat

(Mirela Brăilean)

 

E firesc să te întrebi care o fi legătura poemului cu imaginea. Ei bine, astrul nopții este liantul pe care autorul nici măcar nu-l pomenește, fiindcă se înțelege de la sine, din context.

Prin forma pe care o etalează de data asta, luna aduce subtil în prim-plan realitatea inexorabilă a morții. Selena, ca un alt fel de luntre a lui Charon, pare să fie gata să preia sufletul răposatului și să-l înalțe la ceruri.

Pe de altă parte, și fotografia, și poemul nu degajă o atmosferă terifiantă, dominată de spaima față de moarte; din contră, ceea ce surprinde este seninătatea afișată atât în pixeli, cât și în versuri. E destul câmp liber, spațiu deschis în cadru, de parcă s-ar transmite că într-adevăr fiul/ fiica are foarte multe de povestit mamei, la căpătâi, pentru că timpul nu i-a ajutat și fiindcă timpul nu a avut nicidecum răbdare…

La o citire mai atentă, simți, nu ai cum să nu-ți dai seama de asta, unda de regret pe care o emană ultimul vers și este posibil să empatizezi total cu persoana îndoliată. Povestirea este și ea o formă de pe-trecere. De fapt, pe-treci pe cineva drag/ apropiat, rememorând momente plăcute trăite împreună și care au îmbogățit viețile celor implicați în firul narativ, poate deloc inextricabil sau funambulesc.

La nivel fonetic, se poate specula că aliterația lui “p” ar evidenția intimitatea momentului, unul de taină, cu o încărcătura emoțională aparte, iar asonanța lui “a” nu ar face decât să augmenteze însemnătatea deosebită a ultimelor povestiri cu care se umple golul și se atenuează durerea…

În altă ordine de idei, este de așteptat să tragi și o învățătură din evenimentul nefericit prezentat succinct aici, și anume să faci când trebuie anumite lucruri stringente pentru care mâine ar putea fi prea târziu…

 

Cezar-Florin Ciobîcă

Ieșire din ceață

 

ieșire din ceață –
lăsată în urmă
prejudecata

(Mihaela Iacob)

   ”Este din ce în ce mai clar că trăim vremuri în care ideile preconcepute, de cele mai multe ori eronate, se știe, dictează în relațiile interumane și reconfigurează  societatea într-un mod bizar, alienându-i membrii… Lipsa rațiunii pure și emiterea de păreri fără o judecată dreaptă,  în spiritul adevărului, îmbolnăvește lumea și îi inoculează o stare de suferință perpetuă în care se complace, ajungând ca aceasta să fie considerată din păcate un modus vivendi…

       Poemul pe care l-am selectat luna asta ca fiind mai reușit decât altele se remarcă mai ales prin faptul că persoana în cauză reușește, nu se spune cum, dar putem specula, să lase deoparte vălul greu al  ignoranței și să devină un alt fel de om. Am putea spune, fără a exagera, că ceea ce i se întâmplă respectivului e un fel de minune, o iluminare care l-a salvat de la orbire. Poate că agentul acestei deveniri spirituale a fost un prieten sau poate că  într-un moment de cumpănă a avut o revelație și l-a cunoscut, în sfârșit, pe Dumnezeu care i-a arătat adevărata cale.

       Prima parte a haiku-ului pare să ne spună printre rânduri că marele cocon al ceții în care a trăit o bună bucată de vreme a fost atât de compact încât insul nu putut vedea  mai departe de vârful nasului.

      În partea a doua, mai ales după ce citim versul median, ne întrebăm, firește, încercând să ghicim, la ce  sau la cine anume ar putea face trimitere ideea de abandonare. Apoi, finalul ne surprinde plăcut, confirmând sau infirmând presupozițiile noastre.

      Îmi place să cred, și sper să fiu în asentimentul vostru, că poemul, în întregul lui, trimite subliminal și la filosofia Zen, și anume la Satori, fiindcă prin înțelegerea survenită la momentul oportun și datorată unor ingrediente nevăzute, nu neapărat explicabile, s-a ajuns, iată, la trezirea care lucrează întru primenirea și resetarea spirituală.

      Închei prin a vă sfătui să vă feriți de păcatul părerilor vagaboande, deoarece așa cum spunea Albert Einstein “Este mai ușor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată.”

 Cezar-Florin Ciobîcă