Împăcare

 

împăcare –
zbor de frunze ruginii
printre cetini

(Camelia Blaj)

 

De obicei, un verb substantivat sau un infinitiv lung, singur și nemângâiet într-un vers al haiku-ului, e un semn de poem ratat. Mai ales dacă cealaltă parte a poemului nu face decât să vină cu un "dicționar" ad-hoc pentru cuvântulul respectiv.

Însă de data aceasta nu este cazul... Este una dintre rarele situații în care versul astfel scris, "împăcare", funcționează de minune în construcția poemului. Și asta pentru că cealaltă parte a poemului nu vine nici să explice, nici să completeze sau să justifice în vreun fel versul respectiv. Parcă și uită de el. În lasă în pace în forma sa infinitivă și se desprinde de trăirile omenești pe care le sugerează. Merge undeva departe, surprinzând un spectacol din natură, unul fără nicio legătură cu vreo... "împăcare". Ce diferende să aibă de rezolvat niște biete frunze moarte zburătăcite de vânt cu niște ace de conifere bătute-n cuie?...

Alăturarea celor două părți ale poemului dă de gândit.  Trebuie să fie o relație între ele... se simte în aer.

La un moment dat realizezi că tocmai acel infinitiv lung din primul vers este cheia de boltă a poemului, pentru că versul nu are rolul de a personaliza, de a particulariza ceva, de a atribui vreo acțiune, atitudine sau stare pentru cineva sau ceva anume, ci are menirea de a deschide calea spre înțelegerea unui concept al cărui miez stă ascuns, suspendat între cele două părți ale poemului, în kireji.

Nimic nu e spus fățiș. Sunt lăsate însă indicii: contrastele unui decor de toamnă. Rugina frunzelor și verdele cetinii, pe de o parte, iar pe de altă parte, zborul frunzelor și imobilitatea acelor din brad. Îmbătrânire și cădere versus tinerețe și statornicie, dar și libertate versus captivitate. Și se nasc întrebările: ce ar fi de dorit?... ce ar fi de compătimit?... Soarta frunzelor?... soarta cetinii?...

Dar cine își pune aceste întrebări?... Lumea vegetală nu-și pune întrebări; și frunzele și acele bradului își împlinesc destinul așa cum le este lăsat de la Dumnezeu, fără să caute vreo conciliere între ce li se întâmplă lor și ce li se întâmplă celor din jur. În deplină pace, își acceptă fiecare soarta așa cum e, fără vreo nevoie de "împăcare" nici măcar cu sine. Privitorul este cel ce-și poartă întrebările mereu cu el. Necesitatea împăcării este resimțită numai de el; el observă, compară, judecă, face alegeri. El are nevoie de conciliere, în raport cu sine, cu ce e în jur, cu lumea, cu viața și cu ce e dincolo de ea.

Împăcarea este un ideal. Unul pe care omul îl caută chiar și atunci când privește pasiv un decor de toamnă. Unul pe care îl va atinge atunci când va fi în stare să accepte lucrurile așa cum sunt, fără să le descoasă și să le întoarcă pe toate fețele și fără să caute să și le explice până la cele mai mici amănunte înainte de a le accepta.

Andrei Andy Grădinaru