Iulian
Dămăcuș: D-le Atanasiu, vă prezint aşa după cum am discutat cândva – schiţa
unui interviu pe care vreau să-l public apoi, în rev. la care colaborez. Aveţi
dreptul să băgaţi şi alte întrebări,
în fine, să iasă după dorinţa dvs.!
Aveţi
o experienţă de trei ani de zile în demersul acesta inedit pentru poezia de
sorginte japoneză, în speţă pentru poemul haiku: colaborare, organizare –
participare la concursuri, clasificare, apreciere, dezbatere – pe internet. Ce
v-a determinat să alegeţi această cale
de comunicare când în ţară mai există câteva reviste specializate în acest gen de poezie? – mă
refer la revista Haiku de la Bucureşti,
Albatros de la Constanţa?
Corneliu
Traian Atanasiu: Chiar faptul că am cunoscut atît starea actuală a revistelor
în cauză, cît şi activitatea micilor grupuri care mai gravitează în jurul lor.
Revistele nu mai au forţa pe care le-o dădeau cele cîteva personalităţi care
colaborau cu materiale de calitate (eseuri teoretice, comentarii, recenzii,
traduceri) şi care (din motive care încă îmi scapă) s-au îndepărtat de ele,
dacă nu cumva şi de haiku. Actualmente, revistele sînt la limita dispariţiei şi
se menţin cu greu doar publicînd pe cei care cumpără un număr de exemplare
pentru că sînt publicaţi cu cîteva poeme. Pretenţia de a fi traduse şi în
engleză (ţi se cere ca orice material trimis să fie însoţit de traducere) le-a
cam ruinat. Se pare că, în ciuda micşorării numărului celor ce scriu haiku la
noi, ambiţia celor două reviste este să se ţină ţanţoşe pentru a fi citite de
cei de peste hotare.
Dar mai trist este faptul că de ani de zile cei din jurul lor au rămas doar
cei din vechea generaţie, şi ei tot mai puţini. Întîlnirile de la Constanţa
(singurele existente în ultimii ani), în ciuda efortului meritoriu al celor
care le organizează, sînt mai mult un mod de socializare decît discuţii
tematice veritabile sau lansare a unor proiecte viabile. Un festival
internaţional cu doar două prezenţe străine nu-şi merită numele. Şi, de fapt,
nici din ţară (din afara Constanţei) nu vin decît o mînă de participanţi (mai
puţini decît degetele celor două mîini).
În situaţia dată, internetul oferea o deschidere nesperată unei comunităţi
mici, laxe şi mult prea răspîndite: posibilitatea de contact cu oricine, la
orice distanţă, fără deplasare, fără costuri financiare, fără pierdere de timp.
Concursul pe care l-am lansat la 1 aprilie 2007 a prins tocmai pentru
promptitudinea şi comoditatea lui. Totul se face doar prin email: primirea
poemelor şi confirmarea primirii, votarea şi confirmarea ei, afişarea
rezultatelor, odată cu trimiterea tabelului care atestă că corectitudinea calculării
voturile participanţilor. Transparenţa modului de organizare şi obiectivitatea
(nu neapărat şi calitativă a) stabilirii rezultatelor au fost punctul cel mai
atractiv al concursului. Nu e de mirare că pînă acum au participat la el deja
150 de persoane: vechi iubitori ai haiku-ului, persoane care au aflat de haiku
prin intermediul internetului, persoane care ştiau şi încercau haiku-ul dar nu
reuşeau să intre în legătură cu alţi adepţi ai lui şi, evident, tot felul de
gură-cască în trecere. Oricum, haiku-ului de la noi i s-a făcut poate mai multă
promoţie în aceşti trei ani decît în cei aprope 20 anteriori.
ID: Care sunt câştigurile acestei
activităţi pe net, activitate al cărui arhitect sunteţi: site-uri, teme
concurs, dezbatere, punctaje, clasificări – toate întocmite, conduse cu
pricepere şi dăruire?
CTA: Rezist
ispitei statisticii şi rezum marile reuşite la numai trei. Prima este apariţia
unei noi generaţii de autori de haiku între 30 şi 50 de ani. Numărul lor, pe
care-l estimez la peste 30, chiar dacă nu au publicat încă volume, este deja aproape
dublu faţă de cel al autorilor vechi care mai sînt interesaţi şi astăzi de
haiku şi mai publică în revistele specializate.
A doua reuşită este că, la orice oră din zi sau din noapte, oriunde te-ai
afla în ţară sau în lumea largă, dacă eşti conectat la internet, poţi accesa pe
site-uri în limba română suficiente mijloace de iniţiere: antologii, volume
personale, lecţii şi comentarii la poeme haiku, informaţii despre haiku-ul de
la noi şi din afară, despre concursuri şi rezultate şi despre comunitatea tot
mai închegată a celor interesaţi de haiku. Depăşind dificultăţile
insurmontabile altfel ale inexistenţei acestor materiale în librării şi
biblioteci publice.
Cea de a treia este că viaţa iubitorilor de haiku a devenit mai însufleţită
şi mai alertă prin interemediul celor două concursuri, lunar şi săptămînal, dar
şi a site-ului Un haiku pe zi, unde
timp de aproape doi ani s-a completat un vers lipsă dintr-un poem, ulterior
fiind comentate şi poemul propus, şi încercările participanţilor.
Dar aceşti trei ani au fost doar începutul. Am simţit că trebuie să atrag
şi alţi iubitori de haiku în activitătăţile de organizare şi administrare a
constelaţiei de site-uri pe care le-am înfiinţat. Internetul deschide
perspectivele colaborării şi cooperării cu persoanele active care pot dovedi şi
ele iniţiativă, capacitate organizatorică şi dorinţă reală de a face ceea ce
ştiu sau învaţă şi pentru alţii. Important este ca treptat ceea ce făceam singur
să poată fi delegat şi preluat şi de alţii. Aşa cum s-a întîmplat deja cu
concursul săptămînal de pe grupul yahoo Romanian Haiku de care acum se
ocupă vreo cinci persoane mai inimoase (în sistem franciză, ca să fac pe
grozavul). La urma urmei, tocmai această capacitate de interacţiune creează o
comunitate închegată.
ID: La începutul mişcării haiku (!!!)
prin anii ’90, pt. susţinerea afirmaţiei că micropoemul haiku
este poezie, literatură adevărată,
s-au dat exemple de versuri scrise de Nichita Stănescu, Marin Sorescu (alţii nu
mai ştiu), scriitori consacraţi, versuri catalogate unele ca haiku iar
altele (ceva mai aproape de realitate) în stil haiku… Eu cred (şi nu doar eu)
că nu se scrie haiku aşa, accidental, întâmplător… Câte din cele peste 2000 de
poeme scrise de Basho, sunt considerate adevărate haiku?
CTA: Acele
cîteva nume de poeţi români conscraţi care au cochetat cu haiku-ul au fost
folosite mai curînd de cei care lansau mişcarea haiku pentru a face promoţie
genului prin autoritatea lor şi în niciun caz pentru valoarea realizările lor
exotice în spaţiul literar de la noi. Haiku-ul este un gen ascetic al cărui
gust nu-l deprinzi fără să te dedici lui o vreme. Evident, nu poţi scrie din
nimereală. Mai ales pentru că, în prealabil, trebuie să te dezbari de multe
ticuri ale liricii occidentale. Altfel vorbind însă, Bashō nici nu a scris
haiku, genul este lansat de Shiki la sfîrşitul secolului XIX, care însă, pentru
a se revendica de la înaintaşi cu renume, a considerat culegerile de hokku
(strofele de început ale poemelor în lanţ) ale înaintaşilor drept haiku.
Regulile haiku-ului au fost stabilite şi reconsiderate de-abia în secolul XX.
Este normal că, Bashō nu putea să scrie după nişte reguli stabilite ulterior.
Cred însă că exigenţele prea rigide ar trebui puţin relaxate. Se scrie
astăzi mult haiku în lume şi sînt luate în consideraţie şi haiku-ul clasic, şi
cel contemporan, şi unul inovativ.
Ciudat e că poeţi consacraţi care în aparenţă dezavuează această poezie,
încearcă să scrie haiku, senryu, pretinzând că doar exersează (chiar şi atunci
când le publică!). Rezultatele unor
astfel de exemple te duc cu gândul la încercările unor artisti plastici şcoliţi
de a desena/picta ca ţăranii pictori de icoane, adică de a face pictură naivă…
ID: Este tentaţia celor care nu catadicsesc nici măcar să citească destul
haiku pentru a-l putea aprecia cu adevărat. Ei scriu şi haiku doar ca o joacă. Pentru ei e un gen neserios şi, dacă îl
încearcă, o fac doar ca să arate că ar putea face şi asta, dar nu se obosesc
să-l practice decît tangenţial, ca o distracţie. Dealtfel, acest lucru e
valabil şi pentru mulţi din cei care scriu haiku, o fac doar de mîntuială ca un
hobby oarecare, pe care-l pot abandona oricînd pentru un altul.
Eu am rămas un nostalgic al revistelor, al corespondenţei
cu confraţii Vasile Moldovan, Radu Patrichi, Serban Codrin, Dan Doman, al
călătoriilor pe la cenaclurile din Slobozia sau Tg. Mureş cu maestrul Aurel
Rău, sau cu prozatorul Nicolae Benea; îmi amintesc ce lume bună trecea pe la
Cenaclul de la Cluj. Haijinii
internauti de astăzi corespondeaza intre ei, se intalnesc?
CTA: S-au
schimbat multe în anii din urmă. Viaţa este mai accelerată, oamenii sînt mai
ocupaţi şi îşi găsesc mai greu timp pentru a se deplasa. Şi organizatorii s-au
împuţinat sau au obosit. Iar sursele financiare de care dispun sînt mai
precare. Cenaclurile au rămas doar cu numele. Iar autorii de haiku au reuşit să
se izoleze nu doar de restul literaturii ci şi de cei care promovează prin
felurite evenimente cultura japoneză.
A cam dispărut corespondenţa tihnită şi poate mai caldă pe hîrtie. Emailul
este mai rapid, mai succint, mai tehnic, mai pragmatic. Se schimbă de obicei un
fel de bileţele. Şi foarte multe ataşamente. Tot ce nu este obiect poate fi
trimis cu mult mai multă promptitudine prin eterul virtual.
Eduard Ţară a organizat un concurs de haiku în limba engleză, cuplat la
festivalul internaţional Origami Peace
Tree, la care am fost preşedintele juriului. A fost un moment în care mi-am
dat seama de oportunităţile pe care le deschide şi haiku-ului asocierea la
asemenea evenimente. La festivitatea de deschidere, unde am prezentat
rezultatele concursului, am putut să fac promoţie haiku-ului prin intermediul
unor prezentări power point, mult mai sugestive decît simpla citire a
unor texte prea austere pentru un public neiniţiat.
În afară de cîteva lansări de carte la care ne-am întîlnit (şi ne-am văzut
prima oară deşi ne cunoaşteam de mult) în Bucureşti, Timişoara, Bacău şi Curtea
de Argeş, repetînd şi sesiunea de pps-uri, încercăm din toamna trecută nişte
întîlniri lunare cu cei care pot veni în Bucureşti. E un început cu poticneli
şi avîntări repetate. Avem în proiect şi o asociaţie prin care sperăm să dăm şi
o bază juridică celor pe care le întreprindem.
ID: Câteva exemple de haiku-uri reuşite, poeţi care s-au format în acest
cadru generos, la acest cenaclu digital,
virtual, şi care s-au remarcat la concursuri naţionale/internaţionale.
La doi ani de la înfiinţarea ROMANIAN KUKAI, cei grupaţi în jurul
concursurilor au scos şi cîte un volum. Concursul săptămînal, un volum
colectiv: Primul cocor, iar cel
lunar împreună cu cel săptămînal, o antologie mai ambiţioasă cu o selecţie
drastică (numai 82 de poeme): Antologie
de haiku Romanian Kukai. Sînt singurele volume de acest fel de după ultima
antologie din 2004 a lui Ioan Găbudean, Surîsul
crizantemei. Sperăm să putem face acest lucru şi în anii ce vor urma.
Pentru a rămîne la o selecţie mai aproape de obiectivitate, voi cita doar
cîţiva dintre autorii remarcaţi prin interemdiul concursului ROMANIAN KUKAI, ale
căror poeme sînt prezente în antologia mai sus amintită:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu