Strat după strat

partea nevăzută –

luna așezând sideful

strat după strat

(Tania Gogan)

 Nu a fost ușor să mă hotărăsc care dintre haiku-urile de pe lista scurtă va primi premiul, căci cel puțin trei din această ediție aleargă, din perspectiva mea, umăr la umăr. În cele din urmă m-am decis pentru versurile Taniei Gogan, în primul rând pentru ineditul și subtilitatea imaginii țesute din cuvinte. Deși, există un ”deși”: în cazul poemului câștigător puntea către fotografie mi se pare mai greu accesibilă decât în cazul altor haiku-uri care au primit ”doar” o mențiune.

 În cele din urmă legătura între poem și imagine am interpretat-o așa: ”partea nevăzută” din primul vers corespunde feței fără trăsături a oului din fotografie. Iar luna și sideful ”se strâng” în perla cercelului. La o privire mai atentă chiar și combinația de culori din fotografie – bleul, albastrul fondului și acel galben stins și sidefat al eșarfei – sprijină asocierea cu apariția astrului nocturn pe un cer azuriu ce virează treptat spre albastrul întunecat al nopții.

 Revenind însă la poem, sugestia ascunsă printre versuri mi se pare, în adevăratul sens al cuvântului, abisală. Cine oare a fost martor vreodată la întregul proces prin care ia naștere o perlă? În adâncul insondabil al mării, ”în uterul” impenetrabil al scoicii, în tihnă și în taină, timp de milioane de secunde, dintr-un fir de praf microscopic se naște fără martori un giuvaer, ceva rotund, strălucitor, de culoarea lunii…. o lună în miniatură! Un obiect la fel de prețios în frumusețea și metafizica lui, de singular, de tulburător precum astrul nopții care, de când e omul om, nu lasă poeții și îndrăgostiții să doarmă noaptea.

 Poemul este excepțional prin perspectiva atât de originală pe care ne-o propune: nu mai e vorba aici de treburi lumești (oameni, bunici, mame, războaie și politichie), nu ne mai învârtim noi între noi, compunând la nesfârșit versuri despre ce ne doare și ce ne supără, despre cât de triști, veseli, proști sau deștepți suntem, despre veșnicul sat bucolic, amintiri din copilărie sau tristeți de om bătrân. Avem aici o perspectivă cosmică, în care omul nu există decât în dimensiunea unui observator umil și copleșit de grandoarea creației, creație în care nu, el nu este buricul. Prin legăturile și corespondențele inextricabile între micro- și macrocosm, iată, în pântecul unei scoici din adâncuri se naște luna, o lună mică dar la fel de strălucitoare ca marea perlă sidefie de pe cer. Dacă nici asta nu e o mare taină, atunci nu știu ce altceva ar putea să fie!

 Felicitări, Tania Gogan, pentru acest poem, care, în spiritul unui adevărat haiku (în care e vorba de natură și nu despre om), mi-a dat fiori la propriu! Cu plecăciune și admirație, te rog să accepți laurii și perla din coroană…

 Ioana Dinescu