Rubinul verii

 

rubinul verii  –
rozariul eremitului
uitat între frunze

(Daniela Topârcean)

 

M-a atras la acest haiku nu doar simplitatea și eleganța cu care versurile și mesajul ”curg” pe cele trei linii, ci în mod special ideea poemului, sugerată subtil, scena cu multiple straturi care se deschide în fața ochilor celui ce citește și receptează.

Să mergem pe firul apei! Ca întotdeauna când vorbim de haiku-ul scris pentru o fotografie dată (deci vorbim nu de fotohaiku, ci de haiku la fotografie) pornim de la imagine. Iar imaginea e….roșie, ardentă, focoasă. Bobițele roșii de coacăz, dincolo de dimensiunea estetică care încântă ochiul, satisfac și duhul asociativ al cititorului, deschizând o multitudine de direcții și chei de interpretare.

Pe acest fundal, primul vers se dezvăluie de la sine: roșul coacăzei naște rubinul verii, o rescriere metaforică a imaginii. Surpriza și originalitatea ideii ne așteaptă însă în următoarele două versuri. Să deslușim acest mesaj mai întâi fără a face referire la fotografie. Vara, asociată cu foc, cu căldură și descătușare, este anotimpul unui tip special de ”păcat”, anume acela al impulsului nestăpânit. Vara, corpul își cere drepturile parcă mai abitir ca altă dată, căci rațiunea pare toropită de caniculă.

Cu o delicatețe jucăușă rozariul uitat printre frunze ne îndreaptă imaginația către o scenă aproape bucolică. Căci cuvântul ”uitat” este cheia întregului succes al poemului. Nu poți uita ceva decât sub impulsul unui sentiment copleșitor, care – pe moment cel puțin – e mult mai puternic decât restricția morală impusă de percepte și doctrină (toate religioase, căci ”rozariul” și ”eremitul” ne dau coordonatele esențiale ale păcatului comis). Doar neînduplecata reprimare a firescului sexualității, a nevoilor trupului, tipică creștinismului intransigent, poate naște zguduirea ”păcatului”, această disjuncție fatidică între afect și rațiunea încorsetată de dogmă. În fierberea sângelui cel roșu, eremitul nostru păcătuiește preacurvind, cu fapta sau cu gândul!

Plăcerile cărnii sunt întotdeauna roșii, roșii ca boabele de coacăz, și sunt întotdeauna fierbinți ca vara, când fructele – chiar și cele oprite – se coc și dau în pârg.

Și reîntorcându-ne din nou la puntea dintre poem și imagine, ce asociere mai bună se putea face între bobițele roșii și mătăniile (rozariul) eremitului.

Un excelent poem, elegant, sugestiv și original! Felicitări, Daniela Topârcean și la mai multe! Felicitări menționaților și tuturor curajoșilor care și-au încercat norocul și muzele!

Geamul aburit

 

geamul aburit –

dincolo o altă

respirație

Irina Țipordei

Vă propun un mic exercițiu. Mergeți la cel mai apropiat geam și respirați cât mai aproape de el. Apoi recitiți acest poem.

Paleta de interpretări ale poemului este nelimitată. Îmi e și teamă să spun o interpretare anume, ca nu cumva să dăuneze celorlalte.

Aș sublinia însă trei cuvinte: "geamul", "aburit", "respirație". Geamul - o graniță rigidă între două planuri, prin care ar putea trece măcar privirea, dacă n-ar întâlni și ea un obstacol - unul volatil dar ferm în momentul acțiunii. Și o cauză a acestui obstacol (sau poate un efect?...), ceva profund uman, respirația.

Sunt de fapt două respirații. Cea de aici, nemenționată, surdinizată, și cea de dincolo, menționată explicit... aceea care contează de fapt. Aceea de dincolo de geam, aceea din celălalt plan.

Mai departe, fiecare cititor poate completa povestea (sau drama?...), în funcție de ce a trăit și de ce trăiește, în funcție de ce îi este mai aproape de înțelegere și de experiențele întipărite în adâncuri.

Unde să fie oare acel geam?... La maternitate?... La ușa salonului de operație?... La tabloul unei persoane dragi, plecate pe alte meleaguri sau tărâmuri?... La fereastra spre libertate?... La icoană?... Sau poate fi doar geamul care separă un spațiu în care se poate respira normal în condiții climatice extreme.

Trăim într-o lume cu multe geamuri, iar fiecare dintre ele oferă un context și o poveste, o separare de planuri, un aici și un dincolo. Vedem și respirăm ceea ce se poate, ceea ce ni se oferă, ceea ce ne este permis. Foarte rar ceea ce ne-am dori.

Acesta cred că este unul dintre cele mai reușite haiku-uri, prin faptul că autorul îi oferă cititorului scena, elementele de decor și câteva repere esențiale, invitându-l să scrie scenariul și să monteze întregul spectacol după sufletul lui.

Andy Andrei Grădinaru

 

Pe banca veche

 

înserare –

pe banca veche

mai stă o umbră

Ana Drobot

 

Dialogul umbrelor

Ambiguitatea poemului semnat de Ana Drobot este sarea și piperul unei seri aparent banale, probabil într-un parc unde timpul se măsoară după vechimea băncilor.

Întunericul pare prieten cu acest loc vetust, intrat într-un con de umbră. Și cum umbra la umbră trage, mai găsim o umbră, cineva uitat de lume, încadrat perfect în peisajul nocturn, încremenit în tăcere.

Umbra este legată de reversul întunecat al existenței ori de un alter ego misterios care se ține scai de noi. Chiar și într-un parc pustiu unde te surprinde o umbră de om. Sau omul descoperă ca mai e o umbră, în afară de cea a gândurilor proprii…

Uneori, este fain să te joci în voie cu umbrele, cu cea a serii și a omului (negru), de ce nu?

Ramona Bădescu

 

 

 

 

Pereți de sticlă

 

pereți de sticlă -

o vrabie își lovește

reflexia

 

Irina Țipordei

 

S-ar spune că, în momentul în care totul este transparent nu poate pândi niciun pericol ascuns. Nicio barieră. Traseul pe care vrei să te miști - la propriu și la figurat - este liber de restricții. Dar lumea e plină de capcane. Mai ales mediul urban modern care a ajuns la performanța materială a unor ,,pereți de sticlă". Autoarea ne aduce paradoxalul in text, indicând o limitare (pereții) mascată în libertate (transparenta sticlei).

Ce te poate opri când lumea ti-e deschisă?! Poate doar limitele propriului eu. Dacă te consideri de neoprit - ei. bine, s-ar putea să îți stai chiar tu în cale. Sau un fals tu. Căci mai este un captiv: Acea reflexie a vrabiei doritoare de libertate, care, aidoma originalului, va lovi la rându-i în cea de dincolo de sticlă. Dacă haikuul este poezia clipei înveșnicite, în această clipă relevată de Irina, chiar dualitatea acestui univers se afișează, dând de gândit tuturor, dincolo de text.

Echilibrul fragil între iluzie și real, între aparență și nonaparență este, la rându-i, o temă atât de ofertantă încât a atras de milenii - filosofi si artiști deopotrivă. Ar fi fost păcat să nu fie atinsă și în haiku.

Clar este un poem de o autenticitate și măiestrie ce sare în ochi, nefăcând rabat de la exprimarea minimalistă și bogată în aluziv, fiind curat, fără forțări baroc-metaforice, ultimul vers fiind doar un singur cuvânt (vestitul ,,aha" propriu haikuului)

Un text inteligent peste limita admisă.

Cecilia Bîrcă

 

 

 

 

Poartă-ncuiată

 

poartă-ncuiată –

miros de lămâiță

printre cucută

Lucica Mocanu

 

Chiar de la început, autoarea ne aduce în scenă ,,poarta încuiată" care ne arată că trecerea dintr-un anumit loc în altul nu mai este posibilă. Observăm că poarta este încuiată, nu doar închisă. E vorba despre un loc în care nu se mai poate pătrunde, fiind, poate, abandonat.

Mai departe, ,,miros de lămâiță printre cucută ", așează alături două plante care poartă simboluri antagoniste: lămâița, aromată și cu efect calmant, cucuta, mortală și cu miros respingător.

Întrebarea este dacă acestea sunt în spatele ușii încuiate sau sunt lăsate pe dinafară. Cum lămâița este purtătoare de energie pozitivă, iar cucuta de durere și sfâșierea sufletului, prin simbolistica lor, le cam găsim mereu împreună, chiar și în viață.

Dacă se află pe dinafară, plantele cresc, probabil, într-o curte lăsată de izbeliște prin lipsa proprietarului, curte în care mirosul te plasează între viață și moarte.

Ambiguitatea poeziei constă tocmai în faptul că nu știm ce este dincolo de poartă. Ne putem doar închipui. Autoarea lasă în sarcina cititorului dezlegarea dilemei.

Un poem straniu despre necunoscut și un haiku reușit.

 Irina Țipordei

 

 

 

 

 

 

Singur la joacă

 

natură moartă –
ursulețul de pluș rămas
singur la joacă

(Mihai Moldoveanu)

La o primă citire – grăbită – poemul pare simplu, unii s-ar grăbi chiar să spună simplist, aparent fără reliefuri și adâncimi. Cine are însă răbdarea să reia lectura, să plimbe versurile pe limbă, ca pe ciocolata belgiană, să conștientizeze aroma și savoarea lor, dă de acel umami specific haiku-ului bun. Constată adică că dincolo de suprafața simplă se ascund mai multe planuri de citire și meditație. Cu alte cuvinte, că poemul dă de gândit și cucerește prin subtilitate și rafinament.

Să luăm ”natura moartă” din primul vers. Aparent o trimitere isteață, originală, la ansamblul din fotografie. O transcriere a imaginii. Niște jucării, probabil vechi, surprinse de obiectiv în acea imobilitate tipică obiectului scos din uz. Se vede cu ochiul liber că au fost puse acolo, de-a valma, în arhetipala cutia de carton ce înghite lucrurile care nu mai trăiesc, dar nici moarte nu sunt, care nu mai au trebuință imediată, dar de care încă nu te-ai hotărât să te desparți. Un fel de limbo, de purgatoriu al obiectelor care sunt parte încă din tine, dar care parte totuși a rămas undeva în urmă….

Odată mintea pornită pe calea acesta, sintagma te conduce la celebrele tablouri cu naturi moarte sau statice, acolo unde de obicei fructe, flori, mâncare sau și alte obiecte par a fi surprinse de ochiul privitorului la un sfat de taină. E ca și cum cineva privind prin gaura cheii surprinde un ritual al marilor mistere. Ce face atât de expresivă, de elocventă, de bogată și magică atmosfera din aceste tablouri? Răspunsul nu e simplu și nu intenționez să rezolv eu ecuația aici. Intenția mea este doar să punctez faptul că prin aceste două cuvinte din primul vers, autorul deschide deja o potecă plină de sensuri, asociații, trimiteri și nuanțe cu care cititorul se poate ”juca”, privind imaginea și suprapunând peste ea oglindirea tuturor naturilor moarte pe care memoria individuală i le pune la dispoziție. Și astfel puntea între versuri și fotografie a fost țesută, subtil, elegant și solid!

Luând cu noi vibrația cu iz de nostalgie, de mono-no-aware și yugen autentic pe care le naște ”natura moartă”, alunecăm în următoarele două versuri. Aflăm că ursulețul de pluș a rămas singur la joacă. Un fapt banal, spus cu cuvinte simple și seci. Dar implicația acestei constatări ne provoacă un nod în gât. Cum îi stă bine unui haiku bun, finalul e în ”coadă de pește”: nu știm de ce e teddy bear-ul părăsit! Copiii au crescut, acum sunt adulți și au uitat demult de existența lui. Sau poate nici n-au apucat să crească. Sau poate jucăria așteaptă de atât de multă vreme în cutia cu vechituri, încât nici copiii tovarășului de joacă nu mai trăiesc. Sau, mai trist decât orice, copiii nu se mai joacă azi cu ursuleți, decât cel mult dacă sunt digitali.

Oricum am da-o, citind haiku-ul, rămânem triști, empatizăm, ba poate chiar ne identificăm cu jucăria uitată, redevenită un obiect bun doar pentru adunat praful și pânzele de păianjen.

Mai există speranță? Da!  Câteodată se întâmplă miracole. Câte un haijin cu copii face poze cutiilor cu vechituri și le trimite la concurs. Deodată jucăria devine din nou vedetă! Capătă o nouă viață și-și găsește o altă menire, aceea de a provoca febre creatoare în alți haijini și de a da bătăi de cap unui juriu care, încercând să citească printre rânduri, se vede depășit de tentativa de a explica inexplicabilul.

Ioana Dinescu

Rinocerizare

 

rinocerizare –
lăsați cu toții mască
de-un roi de fluturi

 (Mircea Moldovan)

      Cine l-a citit pe E. Ionescu știe că termenul rinocerizare derivă dintr-una din celebrele dumnealui piese de teatru. Prima parte a poemului, așadar, are, într-o oarecare măsură, păstrând proporțiile, legătură cu realitatea imediată a zilelor noastre, cu sistemul, cu teoriile conspiraționiste al căror laț pare să se strângă în jurul grumazurilor celor mai mulți dintre conaționalii noștri. Astfel, dacă analizezi la rece evenimentele politice, reacțiile sterile și elucubrațiile actorilor principali, accentuarea analfabetismului funcțional, este limpede că rata alienării și a depersonalizării individului crește considerabil sub presiunea unor diverși factori socio-politici /geo-politici tot mai nocivi și agresivi, aceștia ducând inevitabil la atrofierea spiritului critic și la adoptarea tacită a unei ideologii dominante nesănătoase, aceea a punerii pumnului în gură, a unor convingeri care îndeamnă la ură, desconsiderare și anihilare a adevăratelor valori morale și culturale.

     Privind cu atenția imaginea propusă, nu poți să nu constați că umbrele fețelor proiectate pe nisip sunt hâde, de parcă ar aparține unor suflete chinuite, unor zombi care în mod normal, sub influența unui ordin venit parcă telepatic, de sus, acționează distructiv, ca o gloată lipsită de control, fără rațiune, fără introspecție.

     Partea a doua a textului însă aduce o schimbare de perspectivă care ne demonstrează că ne-am înșelat. Oamenii respectivi, cu  toată urâțenia lor fizică,  au totuși în străfundul lor ceva urme de umanitate, de candoare, de sensibilitate, ceea ce pare să ne spună, subliminal, că mai există șanse, una dintre ele fiind conștientizarea frumuseții naturii, a elementelor, aparent insignifiante, ce țin de universul încântător al boabei și al fărâmei, care te poate salva prin lecțiile simple despre reziliență și surmontare. Roiul de fluturi reprezintă călătoria spre propria ființă, ieșirea la lumină, înălțarea, libertatea pentru care merită să te sacrifici pentru a ieși din minus-existență. 

Cezar-Florin Ciobîcă

Clopot în amurg (966)

 

clopot in amurg -
un câine ridică
urechea spre cer

(Nicoleta Șurpanu)

 Iată, în acest poem, kigo este impecabil aducând momentul cel mai efemer și sensibil  al zilei - amurgul -  aflat între lumină și întuneric, moment de liniște, pace, introspecție.

De asemenea, kireji, tăietura din text ,  este mai mult decât funcțională separând și unind totodată planurile poemului. Pe deoparte  contextul spațio- temporal general pe de altă parte,  reacția instinctivă aflat în  micro- universul său, cel mai probabil  într-o călduță tolăneală de după amiază (apropiat de ,,căldicelul" stării mediocre în care se complace majoritatea oamenilor).

 Și totuși ce frumos se încheagă conexiunea dintre natură, sacru și lumea animală. Simplu și fără infatuari filosofice,,eroul" ce leagă pământul de cer nu este vreun om luminat care  ar interpreta sunetul clopotului venind de la vreun sfânt lăcaș sau cinstind vreo sărbătoare.

Nu, cel ce preia linia orizontală a sunetului revărsat în amurg peste fire, cel ce o  convertește  excelent în dimensiune  verticală -  este un simplu câine - prin reacția sa pur  instinctivă la vibrația sunetului. Prin limbajul minimal al haiku-ului  ni se prezintă . firesc această reacție  lipsită de fasoane și chiar de conștientizare.

 Dar derapajul alegoric se produce inevitabil. Gestul de a orienta urechea spre cer stabilește o punte excepțională între terestru și cosmic. Astfel câinele devine cel mai curat  receptor  al sacrului.

  Reacția biologică supusă atenției cititorului, acea ureche  ridicată spre cer se transformă alegoric în imaginea cheie, încărcată de spiritualitate și puritate. Urechea ciulita a animalului devine o metaforă a mintii meditație, iluminarea, creșterea pe verticală, nevenind conform  filosofiei Zen ca urmare a vreunei analize conștiente sau vreunui proces intelectual.

  Clopot =  vibrație. Niciun om. Doar presupunem prezența executantului bătăilor de clopot  Dar atât.

 Vedem doar câinele care doar există. El  este pur și simplu una cu vibrația, stârnind,  poate, în  cititor aceeași reacție de trezire a sinelui.

 Totul în  contextul propice al amurgului încărcat de sunet.

  Cred ca ați realizat că acest sunet învăluie și declanșează totul fără măcar a fi pomenit de autor  în vreun cuvânt. Grozavă omisiune, nu?!

  Ni se spune doar: ,,clopot în amurg" Și de aici începem să ne scriem povestea încolțită din sămânța câtorva silabe.

Cecilia Birca

 

La sânziene (969)

 

la sânziene –
nu se lasă dus de nas
cosașul abil

(Lidia Pervu)

 

Sânzienele nu sunt doar florile, ci și personajele fabuloase din folclorul românesc, zânele bune care fac parte din tradițiile solstițiului de vară. Plantele numite sânziene sunt plante folosite în rețete terapeutice.

 Ce se întâmplă în acest poem? De sărbătoarea Sânzienelor, care e un fel de vis al unei nopți de vară, se pot întâmpla multe încurcături. Cosașul nu se lasă ușor dus de nas. El cunoaște obiceiurile, nu doar tradițiile, ci și felul în care obișnuiesc zânele să-i cucerească sau să-i păcălească pe oameni.

 Ne putem imagina și un cosaș care nu se lasă păcălit de florile numite sânziene – ele nu îi pot sugera că sunt alte flori – și atunci el le cosește, pentru a fi folosite drept leacuri. Nu le cruță. Pe el nu îl pot cuceri, fermeca sau păcăli cu parfumul ori farmecul lor. Sau ne putem imagina un cosaș care nu se lasă fermecat de o fată din satul lui, care dorește să obțină ceva de la el chiar de Sânziene.

 Ambiguitatea flori – zâne – fete este exploatată în acest poem. În plus, este valorificată expresia „a fi dus de nas” = „a fi păcălit”, care poate avea și sensul propriu, acela de a fi purtat de parfumul sânzienelor, eventual spre alte stări și lumi, de vis. Cosașul nostru rămâne, însă, cu picioarele pe pământ. Vezi mai puţine.

 Ana Irina Drobot

 

Din taina apei

 

din taina apei –

în crucea de gheață

nașterea și moartea

Paul-Mircea Iordache

În această poezie cu tentă filozofică autorul plasează în primul vers ,,taina apei".

Mai departe, ,,crucea de gheață " face o trecere de la taină la deslușirea ei, autorul luându-și libertatea de a privi apa nu doar ca pe un nou început, ci și ca pe un mod de a regândi viața. Prin ea nașterea și moartea își dau mâna, pecetluindu-ne destinul căci tot ce există, apare, se transformă și tot în apă se întoarce.

De altfel, după cum afirma și Freud,  ,,scopul vieții este moartea" prin tendința materiei vii de a reveni la origine. Viața devine astfel o curgere continuă între naștere și moarte, în care nașterea ne definește misiunea, în timp ce moartea ne hotărăște încheierea ei prin întoarcerea la începuturi. Ca într-un drum fără sfârșit.

Trăgând o paralelă între știință și religie, la Bobotează apa devine o punte între vechi și nou, între moarte și viață, între profan și sacru adică între lume și sensul ei, simbolizând  ,,trecerea". Iată de ce, ,,din taina apei/în crucea de gheață/nașterea și moartea".

Un poem interesant, încununat de priceperea autorului de a introduce într-un text atât de scurt idei cu sensuri atât de profunde.

Irina Țipordei

Parc de distracții

 

parc de distracții –

copilul orb dibuind

primii fulgi de nea

Cezar Florescu

Iată, un poem care ne transmite un mesaj deosebit.

La contactul cu primul vers, ,,parc de distracții", construim îndată cu ochii minții imaginea locului special amenajat și dotat cu carusele, cu jucării acvatice și cu jocuri interactive într-o atmosferă de mișcare, agitație și râs zgomotos.

A doua parte a poeziei vine cu descoperirea delicată a fulgilor de zăpadă de către ,,copilul orb dibuind primii fulgi de nea" și arătând că frumusețea nu se adresează doar ochilor, ci și celorlalte simțuri, iar fericirea nu este una singură.

Poezia alătură explozia de veselie a ,,parcului de distracții" cu căderea tăcută a primei ninsori. Ambele evenimente zugrăvesc lumea în moduri diferite. Unul prin zgomot, celălalt prin liniște. Ambele ne arată cum cunoașterea sa, indiferent cum se săvârșește, este la fel de intensă.

Un poem sensibil care, în câteva cuvinte bine alese, ne atrage atenția asupra faptului că fiecare episod pe care îl trăim este, de fapt, o dovadă a frumuseții vieții.

Irina Țipordei

Toaca schitului

 

 

         toaca schitului –

rămas fără o doagă

un butoi 

Ioan Mara

 

O alăturare care ne face să zâmbim: o doagă dintr-un butoi e folosită în scop de toacă, la propriu. Dar gândul ne fuge și la sensul figurat al expresiei „a rămâne fără o doagă”.

Ana Drobot

 

Pensie specială (968)

pensie specială –

grădina bunicii plină

de părăluțe

Florin C. Ciobîcă

Dacă nu aveți planuri, le găsiți în poemele haiku reușite. La o primă lectură a poemului lui Cezar Ciobîcă, suntem conectați la unul din subiectele spinoase ale românilor: pensiile speciale. Dar bunica e la ea în grădină, nu știm dacă citește vreodată ziarele online sau se uită pe tik-tok. Părăluțele au înflorit și se bucură din plin de ele. Este ceva special, care încântă inima și ochii. Acesta este cu adevărat “pensia specială”.

Dacă translatam ușor perspectiva, fără să ne îndepărtăm prea mult de minunatele flori, am putea înțelege de ce sărac este acela care are doar bani. O încântare doar pentru buzunar.

Autorul pune în balanță rapacitatea, pe de o parte, și umanitatea bunicii, pe de altă parte. Două lumi paralele. Nu se vor întâlni niciodată…

Cuvântul “special” are aici un dublu sens, cel asociat cu privilegiile (nemeritate), și cel uzual (cel care ne scoate din rutina). Contrastul între cele două clase sociale este subliniat de numele umil al florilor: unii au (doar) conturi, alții, bănuți.

Cât despre bunica, ea însăși este un întreg univers, mereu inspirator pentru haijini.

Ramona Bădescu

 

 

Ramură de măslin (968)

ramură de măslin –
dronele alungând
toți porumbeii

(Mihai Talașman)

 

Un poem concis și la obiect, în structura 6-6-5 (dacă ar fi ieșit 666, ar fi fost, subliminal, și mai grăitor).

 Fără să se complice cu reșaparea temelor și termenilor care atrag voturi ca hârtia de muște, fără a rindelui cuvintele ca să se încadreze în șablonul 5-7-5, dar și fără a le da drumul să iasă din pagină (limitându-se la cele 17 silabe care îi stau bine haiku-ului), autorul prezintă cu minimum de detalii, la modul  "no comment", realitatea zilelor noastre.

 Poemul nu are nevoie de prea multe tălmăciri. E limpede ce ne spune: mai avem de așteptat până la primul semn de restabilire a păcii și normalității, până ne vom regăsi din nou pe o planetă locuibilă. Trebuie să resistăm, așa cum putem, fiecare pe arca lui, până s-o termina potopul de flăcări, până ce cerurile se vor deschide iar pentru noi, până vor mai veni și vești bune. Dar cert este că există o ramură de măslin undeva, chiar dacă nu e accesibilă deocamdată, deci speranțele într-o lume mai bună nu sunt deșarte.

 Andrei Andy Grădinaru

Se scutură sakura

 

graniță-ntre lumi –
se scutură sakura
pe scaunul gol

(Tania Gogan)

 Citind poemul, ne întrebăm, firește, despre ce lumi ar fi vorba. Corelând textul cu imaginea, ne dăm seamă că una este lumea celor care încă trăiesc, cealaltă, lumea celor plecați dintre noi, ale căror spirite ne urmăresc continuu, trezind sau răscolind amintiri…

Termenul graniță este unul care intrigă; ne pune pe gânduri, fâcându-ne să bâjbâim, să speculăm în căutarea unui răspuns pertinent, valid.Granița, pe de altă parte, te forțează să accepți că există anumite limite, îngrădiri, fără de care lumea ar suferi din pricina încălcărilor, a abuzurilor de orice fel.

La hotarul dintre lumile vizate, imaginea florilor de cireș /sakura apare parcă pentru a detensiona o atmosferă încărcată, nu una la care se face trimitere direct, ci una sugerată de însuși primul cuvânt din text. Nu vi se pare că această vocabulă niponă, rostită, în context, pare să aibă sonoritatea dură unei lame katana? Mie, sincer, da.

Scuturarea acestor flori evidențiază, clar, trecerea inexorabilă a timpului, frumusețea și fragilitatea impermanenței, trecerea rapidă, parcă fără istorie, dintr-o lume într-alta.

Ultimul vers ne imprimă o stare de tristețe, de durere resimțită din cauza unei absențe care marchează, golește sufletul, răvășindu-l, transformându-l într-o urnă funerară… Imediat ce terminăm de citit poemul, avem impresia că golul, ca mesager al Nimicului, se infuzează insinuos în noi și răsună ca țipătul unei buhe…

După mine, pare să se potrivească întrucâtva cu ce transmite textul versurile marelui Lucian Blaga: Cîntă prin ceaţa/ care căzu -/ veşnic deasupră-mi / pasărea U.

 

Cezar F. Ciobîcă.

Maci înfloriți (965)

 

 

maci înfloriți -

bătrâna șterge praful

de pe oglindă

(Mihaela Iacob)

 

Incipitul, sub sintagma ,,maci înfloriți", pare să facă referire la sezonul acestor flori, a căror apariție transformă totul într-un spectacol.

În plin anotimp de renaștere a naturii, ,,bătrâna șterge praful de pe oglindă". Nu suntem, însă convinși că oglinda se cerea, într-adevăr, ștearsă. Poate, scopul bătrânei era doar încercarea de a regăsi în ea o imagine a sa din trecut, o imagine a ceea ce cândva a fost intens și viu precum un mac înflorit. Frumusețea naturii pare să o debusoleze, așa cum se întâmplă și cu trecerea anilor pentru fiecare dintre noi.

Prospețimea și intensitatea florilor devin un reper pentru o tinerețe trăită sau amintită. „Maci înfloriți” nu sunt doar un element de natură, ci un punct de interacțiune cu trecutul.

Irina Țipordei

Gală de balet (965)

 

gală de balet –

zefiri unduindu-se

printre zefiruri

(Andrei Andy Grădinaru)

 

Primul vers ne introduce într-o gală de balet. Ne aflăm așadar la un spectacol de dans caracterizat prin mișcare ușoară, zbor, grație, unduire.

În a doua parte a poemului, autorul anunță ,,zefiri unduindu-se printre zefiruri". Intră în scenă ,,zefirul'' sub ale cărui adieri, costumele delicate din ,,zefir'' ale dansatorilor devin mai fluide. Vântul și materialele se susțin reciproc în deplin acord cu dansul. Armonia domină.

Omonimia substantivului sporește farmecul atât auditiv, cât și vizual. Autorul valorifică nu doar acest aspect, ci și formele diferite de plural pentru a iniția un mic joc lexical și de percepție, ca și când vântul, trupurile și costumele ar crea împreună desenul dansului.

Toate la un loc - imponderabilitatea corpului în mișcare, a vântului și a țesăturii - amplifică efectul general de plutire și de unduire, dând impresia că însuși cuvântul face pași de dans între două identități.

Irina Țipordei

  

Concert de pian (963)

 

concert de pian –

notele fără cusur

ale tăcerii

(Andrei Andy Grădinaru)

Într-o comunicare, contează atât ce se spune prin cuvinte, cât și ceea ce se lasă a se deduce, a se subînțelege, prin limbajul non-verbal, prin comunicarea indirectă. În concertul de pian, nu ni se spune totul direct. Se lasă multe a se înțelege. Prin priviri, prin tăceri. Prin subtilități. Prin asocieri legate de cuvinte: notele tăcerii ne arată importanța momentelor în care nu ne spunem în cuvinte anumite lucruri, însă atitudinea noastră lasă totul să se subînțeleagă. În cultura japoneză, tăcerea este parte din comunicarea indirectă. Cu ajutorul momentelor de tăcere și ezitare, putem descifra ceea ce vorbitorul a vrut să spună cu adevărat.

Ana Drobot

Nopți albe (963)

 

nopți albe –

perna îşi pierde

memoria

(Cătălin Gavriliu)

 

Legături bine create între jocuri de cuvinte - nopțile albe și memoria pierdută, atribuită pernei. Concentrarea și atenția sunt reduse odată cu lipsa somnului. Nopțile albe pot semnala un gol în procesul amintirii. Perna are memoria celui care stă pe ea - în cazul acestui poem, proprietarul pernei a petrecut timpul în altă parte, poate pe la petreceri. Trăitul intens însă e contrastat de amintirile lipsă. Ce rămâne din toate acestea? Totul e efemer, dar, ne întrebăm, ce sens are totul dacă nu ne amintim măcar cele petrecute?

Ana Drobot

Jurăminte (961)

jurăminte –

un palimpsest de nisip

într-o cochilie

 

(Ioan Marta)

 

Se pare că din tot ce a fost a rămas doar … nisipul pe care, cândva, s-au scris ori s-au rostit jurăminte. Marea este un martor care cere exprimarea imperioasă a sentimentelor. Tot ea va ști să șteargă și să rescrie pe straturile vechi povestea. Și apoi să o închidă într-o cochilie ca într-un sipet prețios. Până la urmă, nu este viața un palimpsest?

Ramona Bădescu

O pană plutind

 

o pană plutind –
pleoapele haijinului
întredeschise

 (DANA ENE)

  Deși s-ar putea obiecta că primul vers povestește, cuminte, fotografia, voi para spunând că de data aceasta redundanța era necesară pentru înțelegerea restului. Într-adevăr, ce face un haijin autentic când microcosmosul înconjurător îi oferă firmituri de transcendență (căderea unei frunze, plutirea unui fulg, saltul unei broaște, etc.)? Exact: pândește, asemenea unei pisici care miroase prada, inspirația, momentul acela de satori poetic din care se naște un haiku/senryu viguros.

Am toată admirația pentru subtilitatea și (auto)ironia cuprinse in versuri, și mai ales pentru aparenta simplitate și eleganță (căci doar cine scrie haiku știe câtă muncă și frământare stau în spatele produsului final) cu care este construită aluzia poemului. Felicitări, Dana Ene, te mai așteptăm pe la noi.

 Ioana Dinescu

Rece ca piatra

 

dincolo de ieri
(și-)a pierdut inocența –
rece ca piatra

(Catinca Vlad)

 Poemul pe care l-am ales drept câștigător luna aceasta, chiar dacă șchioapătă un pic (ca să sune mai bine ar fi trebuit adăugat un pronume reflexiv în fața verbului), asta îl face parcă și mai straniu ca atmosferă, m-a teleportat imediat la cazul Caracal… Un anumit eveniment  din trecutul nu prea îndepărtat a bulversat total ființa celui/celei la care se face referire… Cititorului nu-i trebuie multă imaginație ca să-și dea seama că cel/cea pângărit/ă a suferit enorm și nu se mai poate descotorosi de haina hâdă a unor imagini care, asemeni unor fantome, revin brutal, permanent pentru a-i face viața insuportabilă…

              Deși nu face parte parte din recuzita firească a haikuului, comparația din final (substantivul “piatra”trimite atât cât trebuie la fotografia de la care s-a pornit) subliniază foarte bine transformarea șocantă a persoanei suferinde în ceva insensibil, apatic, lipsit de vitalitate, cu alte cuvinte într-un obiect inanimat, cu minime șanse de evoluție…

               Pentru a putea ajuta cumva victimele unor astfel de acte inumane, e nevoie de  toată empatia și căldura noastră, de rugăciuni tămăduitoare, care să-i aducă din nou pe linia de plutire…

               În concluzie, poemul de față, profund prin tema abordată,  prin suferința pe care o emană, ne îndeamnă parcă să nu rămânem reci, impasibili, ci să luăm atitudine și să căutăm soluții prin care să stârpim deviațiile comportamentale care creează dezechilibre și atentează la siguranța celor pe care-i iubim…

Cezar-Florin Ciobîcă

Mersul pe sârmă

 

descătușare –
două umbre-n zori deprind
mersul pe sârmă

(Mona Gheorghe)

 Primul vers face legătura cu fotografia într-un mod aerat, subtil, inversând ”înlăcătușarea” multiplă din imagine și transformând-o într-o descătușare (la figurat, desigur) a simțurilor. Foarte bine ales acest prim vers, cu maximum de concizie și multitudine de sensuri.

Mai departe poemul lasă loc unor variate direcții de interpretare, așa cum îi stă bine unui haiku. Poate că după descătușarea nocturnă, cele două umbre învață prudența și falsitatea impusă de vechile roluri pe care le are fiecare în familie sau societate. Un mers pe sârmă printre minciuni și jumătăți de adevăruri, un secret doar al lor, păzit de lacătele unei iubiri imposibile(?)

Felicitări, Mona Gheorghe și te mai așteptăm pe la noi.

Ioana Dinescu

Noapte de Sânziene

 

noapte de Sânziene –

de veghe la granița

dintre lumi

(LUMINIȚA CANDELĂ)

Insolită interpretare a fotografiei din concurs, cămașa simbolizând ursitul presupus a se arăta în această noapte, de Sânziene. Primul vers plasează acțiunea într-un moment legat de tradiții și obiceiuri mioritice. Versul al doilea accentuează starea de spirit a autoarei, în așteptare, între cele două lumi (ultimul vers), reală-ireală, creând un fin balans ce captează atenția cititorului. Haikuul însuși împrumută din mireasma coroniței lăsate intenționat afară, peste noapte, în speranța că va fi cuprinsă de rouă. În opinia mea, acest poem creează un tot emoțional și foarte  original cu fotografia. Cele două componente (imagine – haiku) nu se explică una pe cealaltă, ci se complementează, așa cum cere prin definiție o haiga, motiv pentru care i-am acordat diploma lunii iunie, a cărei concepere aparține doamnei Constanța Erca.

Ioana Dinescu