Corneliu Traian Atanasiu: Ne cunoaştem de
multişor, dar nu ne-am văzut niciodată. Crezi că o comunicare online este
suficient de consistentă pentru a susţine o relaţie, pentru a avea influenţe
asupra vieţii tale?
Gabriela Marcian: Cu riscul de a fi contrazisă de foarte multă lume,
dar vorbind pe baza experienţei mele personale (am descoperit „netul” în anul
2003 devenind de atunci o fană a lui), susţin că o comunicare online bazată pe
gusturi comune şi subiecte comune de conversaţie şi, de ce nu, pe un stil comun
de a vedea lumea, de a aprecia lucrurile şi faptele, pot fi o bază în
construirea unui relaţii de prietenie. Şi desigur, dacă poţi accepta un alt
punct de vedere (constructiv), cu siguranţă, viaţa ta poate fi influenţată.
CTA: O să te aduc la subiect, crezi că ai
fi ajuns la haiku fără internet şi fără întîmplarea că am discutat de multe ori
şi te-am ispitit către el?
GM: Pe cât este de sigur că aş fi citit haiku, tot pe atât este de
sigur că nu aş fi încercat să scriu. Şi nu pentru că nu mă atrăgea ca formă
literară şi mod de expresie ci pentru că mă speriau regulile!
Trebuie să recunosc că fără discuţiile noastre pe marginea haiku-ului
nu aş fi încercat să scriu. Cred că mereu am nevoie de o încurajare ca să fac
un pas înainte.
CTA: Ştiu că-ţi place să citeşti. Te
consideri o cititoare prin vocaţie?
Cred că datorită firii mele introvertite, m-am întors spre „citit”.
Deoarece mi-a permis să aflu multe lucruri, fapte, sentimente şi să asimilez
diverese alte multe cunoştinţe, cu multă lejeritate… doar deschizând filele
cărţilor. Recunosc… fără a face efortul de a mă confrunta şi de a interacţiona
cu lumea (şi deci putînd primi pentru asta o bilă neagră).
CTA: Cum a evoluat pasiunea ta pentru
citit?
Părinţii mei, în special tatăl meu… care, deşi e un om simplu, cunoaşte
foarte multă istorie, fiind şi un cititor înfocat al marilor scriitori ruşi,
mai ales în perioada lui de tinereţe-maturitate… a început prin a-mi povesti
fapte interesante, mai ales istorice… Ca mai apoi să-mi facă tot mai des cadou,
cu diverse ocazii, cărţi de literatură beletristică. Îmi aduc aminte că primele
cărţi citite de mine au fost… nu clasicele poveşti pentru copii, ci două romane
(relativ consistente pentru cei şapte ani ai mei)… romane de factură oarecum
science fiction:”Ţara lui Sanikov” şi „Plutonia” de V.A. Obrucev. Cred că
startul în activitatea de „cititor” mi-a marcat tot restul existenţei… în
sensul că nu am respectat niciodată o anumită ierarhie în stabilirea lecturilor
mele, poate cu excepţia celor „obligatorii” din şcoală.
Ca să mă exprim mai prozaic… am citit in devălmăşie tot ce mi-a picat
în mână. În ultimii 8 ani m-am înscris împreună cu fiica mea la o biblioteca
publică… Ceea ce mi-a oferit o sursă extraordinară de lectură.
CTA: Cum ai ajuns la internet şi cum ai
reuşit să îmbini, datorită lui, utilul cu plăcutul?
Am avut acces la internet în momentul în care mi-am schimbat locul de
muncă. Am primit un calculator la care lucram numai eu şi era… desigur şi spre
norocul meu… conectat la internet. Deoarece am o curiozitate înnăscută (cred),
am descoperit că pot găsi foarte uşor răspunsuri la foarte multe dintre
întrebările mele. Chiar mă amuzam încercând să văd dacă pot afla informaţie
despre absolut orice îmi trecea prin minte… fără să conteze domeniul (uneori mă
jucam scriind un cuvânt pe „Google” şi încercând să aflu cât mai multe despre
sensurile lui şi despre tot ce poate însemna).
CTA: Ai dobîndit uşor abilităţile necesare
ca să te descurci pe net sau făcusei deja cursuri de utilizare?
GM: Nu am făcut niciodată cursuri de utilizare a internetului. Am mers
pe ideea că este creat pentru a fi folosit de mase largi de oameni... deci se
presupune că este uşor de folosit.
Ştiu că eşti o fire timidă. Te simţi mai în largul tău atunci cînd
citeşti şi scrii?
Cu siguranţă mă simt în largul meu când citesc pentru că trăiesc ceea
ce citesc… mă transpun în lumea aceea. Dar nu la fel mi se întâmplă când scriu,
deoarece numai ideea că cineva ar putea citi ce comit… mă face sa devin (de-a
dreptul) încriptată.
CTA: Te simţi cumva mai în apele tale cînd
e vorba de expresia laconică şi lacunară, oarecum eliptică şi reţinută a
poeziei de factură niponă?
Tocmai datorită acestei forme a poeziei nipone, mi s-a părut că se
potriveşte mai mult firii mele, cu toate că este mai dificil să exprimi o stare
sufletească, o emoţie sau o clipă de meditaţie în câteva silabe.
Deja am spus că poeziile mele sunt prea încriptate... dar de data
aceastea era treaba mea să încerc să sugerez gândul meu şi să las un prezumtiv
cititor să continuie tabloul cu propria lui imaginaţie.
Prin haiku-urile scrise de mine... am “provocat” lumea.
CTA: Eşti revelaţia primului nostru kukai
şi trebuie să-mi spui cum ai ajuns să scrii atît de bine încît să fii apreciată
de la prima ta prezenţă într-un concurs.
GM: Din literatura citită anterior am ştiut că există „haiku-ul”… dar
fără să ştiu nimic despre regulile lui. Dar, din „patrulările” mele pe net , în
special pe Agonia, am avut revelaţia acestor poeme atât de speciale, fiind
fascinată de faptul ca în doar 17 silabe poţi exprima o trăire atât de intensă,
de adîncă şi de sobră. Mi s-a părut că un haiku este asemenea unui iceberg…
poetul exprimând foarte scurt simţirea lui ca apoi să permită cititorului o
infinitate de trăiri neexplicitate. Şi acest lucru mi s-a părut minunat. Am
început apoi să caut regulile de scriere a haiku-rilor şi să citesc pe autorii
români consacraţi de haiku cum ar fi Maria Tirenescu şi Magdalena Dale. Şi nu
în ultimul rând, te-am citit pe tine Corneliu… şi m-am bazat pe încurajările
tale… fără de care probabil nu aş fi publicat nici un cuvânt.
Deoarece mă consider o persoană cu puţină imaginaţie… am încercat să
exprim în 17 silabe ceea ce am perceput eu din lumea care mă înconjoară cu cea
mai mare simplitate posibilă.
O să creadă lumea că te-am tot întrebat ca să mă lauzi! Mai bine
spune-mi ce crezi tu că ar trebui să ofere acest blog celor ce vor să se
iniţieze şi mai ales să progreseze în formarea gustului şi abilităţilor lor
pentru haiku.
Nu cred că cineva va vedea în conversaţia noastră mai mult decât o
discuţie amicală (poate la o ceaşcă de ceai). Cred că acest blog ar trebui să
încurajeze amatorii de poezie niponă... nu numai prin promovarea unei
literaturi de calitate în adevăratul spirit nipon ci şi prin oferirea chiar a
unei secţiuni speciale începătorilor (ca mine) pentru publicarea poemelor.
Poate ar rămâne de stabilit cine e începător şi cine nu!
CTA: Mulţumesc pentru modul deschis în care
ai răspuns. Sper să rămîi în primele rînduri şi de acum încolo.
