Răscolind cărbunii

 datina vremii –
răscolind cărbunii pentru
fierul de călcat

(Ion Cuzuioc)

 

De ce am ales acest poem? Fiindcă autorul a reușit să pornească de la fotografie și să ne ducă într-un loc surprinzător: vremea apusă a fierului de călcat cu jar.  Îmi place fiindcă mesajul este – la o primă citire – modest, reținut, fără efuziuni de prisos. Nu simți nici că trebuie să plângi instantaneu, nici nu te apucă râsul. Întâi trebuie să te dumirești! Cobori în vremuri tare de demult (cine are unde coborî, adică cine are cel puțin tâmplele, dacă nu și restul calotei, albe; ceilalți, mai tinerei, sunt sfătuiți să-și întrebe bunicii), în timpuri în care ”călcatul” era conținutul principal al zilei respective: se elibera o masă mare, se aduceau straturi de pături, apoi deasupra cearceaful pe care se călca, se aduceau cărbunii special aprinși și se puneau cu meșteșug  în burta ”fierului de fier” cu mâner de lemn. Așteptai să se încingă, între timp udai rufele… Și apoi porneai călcatul: drum lung și anevoios, căci cărbunii se răceau, trebuiau puși alții, așteptat un pic ca să nu arzi rufele, ș.a.m.d., ș.a.m.d… Eu una am încă vii în memorie ritualurile zilei de călcat, când, copil fiind, o înnebuneam pe bunica de cap, căci sărmana, neputând să fugă nicăieri, trebuia să-mi spună  ore întregi, până termina maldărul de rufe, povești, una după alta, fără pauză sau scuze (am spus mereu că pentru unii bunici, un telefon mobil în mâna nepotului sau nepoatei poate reprezenta o mare ușurare a vieții….. pe când călca bunica mea nu exista în casă decât un aparat de radio și un telefon cu șnur și rotiță).

 Iertată-mi fie digresiunea, dar nu e ”vina” mea, ci cea a poemului care mă stârnește la modul cel mai prolific…

 Personajul  principal al fotografiei este, într-adevăr, focul, un foc care-și etalează măruntaiele, căci lemnul în diversele stadii ale combustiei este în prim plan. Ghicești jarul, parcă simți cum te frige la degete. Simți și căldura degajată. Și dacă te depărtezi un pic și privești mai de la distanță formele din imagine, mai faci o analogie și înțelegi mai bine cum și-a construit autorul poemul, pornind clar de la fotografie: forma scheletului de lemn carbonizat pe care dansează flăcările poate fi interpretată, cu puțină imaginație, ca partea din față a unui fier vechi de călcat în care cărbunii aprinși scot fum.

 Focul viu, mai ales pe tip de noapte, naște acel sentiment de primordialitate (căci nu există multe lucruri încrustate în ADN-ul psihic al omului ce sunt mai vechi ca focul), sentiment pe care autorul l-a cules și transpus în primul vers prin cuvântul ”datină”.  Astfel primul vers se leagă prin acest ax comun, ”datina vremii”, de următoarele două, căci a aprinde și a ține în viață un foc reprezintă în aceeași măsură o datină ca și acțiunea de a pregăti cu răbdare și meșteșug fierul pentru călcat.

 Oare mai înțelegem noi astăzi, digitalizați, virtualizați și artificializați cum suntem, cum se simte în mână un ”fier de fier”, greu, cu jarul roșu și fierbinte înăuntru? Poate că era nevoie de acest haiku ca să ne aducă – unora – aminte, iar altora să le spună o poveste despre datinile gospodărești ale bunicilor.

 Felicitări fierbinți, Ion Cuzuioc, pentru un foc al memoriei bine aprins!

Ioana Dinescu