ATELIER RO KU : 04/09/26

joi, 9 aprilie 2026

Aproapele meu, tu care totdeauna ești atât de departe,

doar în aceste cuvinte te pot îmbrățișa cu sfiiciunea cuvenită.

Sunt cuvinte pe care n-am îndrăznit să le spun nimănui.

Corneliu Traian Atanasiu – Seninul de deasupra norilor

Din nou despre Breaza. Îmi place să scriu despre oamenii care mă inspiră și care au făcut-o, de-a lungul vieții. Domnul Atanasiu este unul dintre acesți oameni și recunosc faptul că mi-a trebuit foarte mult curaj, ca să-mi iau inima în dinți și să-i pun câteva întrebări pentru un interviu altfel.

Din anul 2007, domnul Atanasiu a inițiat primul concurs de haiku online, săptămânal, lunar, concursul de senryu și concursul de fotografie, toate având parte din plin de experiența, critica și răbdarea maestrului, care ne-au îmbogățit, fiecăruia dintre noi - iubitorii de poezie niponă - orizontul, deschiderea spre învățarea continuă, exercițiul permanent și nu autosuficiența.

Cum totul se învârte în jurul Brezei și a haiku-ului, reușesc să depășesc emoția cu și mai multă emoție, pe măsură ce citesc ultima carte a maestrului, numită nu întâmplător Seninul de deasupra norilor, care tot la Breaza mă duce cu gândul. Iată ce a ieșit:

A.P. Cum ați revăzut Breaza anul trecut?

C.T.A. Am locuit în Breaza peste 25 de ani. Și încă 10 ani după ce am plecat, am revenit foarte des ca să umblu pe dealuri, fără să observ schimbări frapante. De data asta, am observat însă lucruri noi. Multe străzi laterale asfaltate. Și, neplăcut, multe locuri care nu mai sînt accesibile pentru că au devenit proprietăți private. Am găsit însă, mai puțin așteptat, o deschidere culturală reală și interes pentru lucruri noi.

A.P.Ați înființat Raftul de haiku în Breaza, prin bunăvoința domnilor Alexandru Cazan si Aristotel Bunescu. Ce așteptări aveți de la grupul pe care l-ați creat pe facebook?

C.T.A. Raftul a fost înființat doar virtual, pentru că am făcut o donație de cărți, în timp ce biblioteca orășănească tocmai părăsea ultimul loc în care a funcționat, ca să se mute într-un apartament la bloc. La ora asta, am aflat că mutarea a fost terminată și biblioteca e din nou funcțională. Aștept provocarea beneficiarilor pentru a face o întîlnire în fața raftului cu cărți.

A.P. Pentru că totul se leagă de haiku, credeți că ar putea fi posibil să inaugurăm Raftul cu haiku în Breaza, printr-o întâlnire cu câțiva haijini din grupul RO KUKAI? O întâlnire între începători și novice, de exemplu?

C.T.A. Nu sînt sigur că este perioada cea mai nimerită, pandemia ne cam împiedică să ne strîngem prea mulți și prea departe de casă. Putem însă încerca. Poate prin mai.

A.P. Mi-ar face plăcere sa-mi povestiți o amintire din copilărie și cred că i-ar bucura pe toți cei care vă cunosc.

C.T.A. Cînd eram în clasele primare, vara petreceam aproape toată vacanța la țară, la bunici. De obicei eram cît de cît integrați, fără entuziasme de prisos, în treburile gospodăriei. Se mai întîmpla însă ca, uneori, cei mari fiind plecați în sat la vreo sărbătoare, să fim lăsați de capul nostru. Eram vreo cinci nepoți, destui să ne vină „idei”. Într-o asemenea ocazie, puii de curcă fiind deja măricei și acoperișul de tablă, fără jegheab, al casei cam la înălțimea omului, ni s-a năzărit să-i aruncăm deasupra, ca să vedem dacă pot zbura. Ne plăcea zgomotul ghearelor care nu puteau apuca nimic și căderea-n gol a puilor. Nu mai știu dacă schițau vreo încercare de zbor, știu doar că entuziasmați de ce vedeam n-am mai fost atenți la întoarcerea celor mari care s-au crucit de ceea ce-au văzut. Cred că n-au fost victime printre pui.

A.P. Inițial v-am perceput ca fiind un tip inflexibil, ca apoi să citesc o sensibilitate aparte. Cel puțin pe drumul spre Gurga, unde Breaza ne-a dezvăluit cel mai aievea senin al verii 2020, am văzut un zâmbet pe chipul dumneavoastră, pe care mărturisesc că îl așteptam demult. Ce vă aduce bucurie în viață?

C.T.A. Sînt un ins cu două fețe. Bucuria nu e totdeauna ușor de împărtășit. Și, decît să încerci să mimezi că te bucuri cu alții, mai bine s-o guști singur și ferind-o de a fi alterată atunci cînd n-are circumstanțe favorabile.

A.P. Stiu că aveți nenumărate proiecte interesante legate de haiku de mult timp. Există ceva ce nu ați putut realiza în acest sens? Întrebări nerostite?

C.T.A Da, sînt multe lucruri care pot fi făcute doar angrenînd și persoane pricepute în alte domenii. Dar se pare că nu sîntem încă o nație în care prea multă lume să fie dornică să facă muncă de voluntariat și să simtă că asta îl îmbogățește de la sine.

A.P. Ce este iubirea, prin ochii unui filozof?

C.T.A Cred că există ceva ce s-ar putea numi iubirea de viață. Un loc dinlăuntrul nostru de unde dragostea nu piere niciodată. Cu vorbe știute, se poate spune așa: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sînt.”

Închei acestă călătorie senină, mulțumind din suflet pentru răbdarea și bunăvoința domnului Atanasiu și citându-l, din aceeași carte plină de tâlc, viață, filozofie și multă sensibilitate, pe care o recomand cu căldură oricărui iubitor de introspecție și întoarcere la sine, în căutarea sensului vieții.

Neputând fi povestită, fericirea poate fi însă exprimată liric și preschimbată în indemn încrezător

Mântuitorule

oricine ai fi

ești încă aici

și mai poți împrospăta memoria precară a clipei

încredințând-o

că e contemporană cu veșnicia

Cu un simplu gest

de fericire candidă și gravă

poți răscumpăra

întreaga istorie a infamiei universale

Ești încă aici

și clipe

înșiruite ca mătănii

îngenunchiate ți se roagă

să le izbăvești.

Întrebat de Liliana Negoi pentru blogul Din dragoste pentru artă

Liliana Negoi: Domnule Atanasiu, în primul rând vă mulţumesc că aţi acceptat să fiţi oaspete pe pagina noastră în acest număr, şi de asemenea vă mulţumim pentru parteneriatul oferit cu grupul pe care îl reprezentaţi, Romanian Kukai. V-aş ruga, pentru început, să oferiţi cititorilor noştri o prezentare a omului şi autorului Corneliu Traian Atanasiu.

Corneliu Traian Atanasiu: Am fost un copil rebel, fără interes pentru școala care totuși nu mi-a creat probleme. Dacă prin clasa a șaptea n-aș fi început să facă gimnastică de performanță, cu siguranță n-aș fi știut nici ce înseamnă să ai o pasiune și nici cum îți disciplinează ea viața. Asta m-a determinat să devin profesor de sport. Și abia în facultate am priceput ca am o minte de al cărei exercițiu m-am bucurat prea puțin în școală.

După facultate am lucrat ca antrenor la o școală sportivă și am avut ani la rînd echipe de copii campioane ale țării. În ciuda rezultatelor bune, cu vremea n-am mai fost atît de încîntat de anturaj și atmosferă și, continuînd o criză a adolescenței întîrziate, m-am căutat și regăsit în literatura pe care o citeam acum cu un real interes formativ. În final, m-am hotărît să-mi schimb meseria și să fac facultatea de filosofie pe care am absolvit-o la fără frecvență. Intenționam să o folosesc la o carieră universitară, dar brusc m-am decis să renunț la astfel de ambiții și la București și să plec la Breaza.

A fost o decizie echivalentă cu o renaștere. O schimbare drastică a valorilor care îmi motivau viața. Am abandonat ideea reușitei profesionale și am mizat pe valorile unei vieți care să cultive bucuria de a trăi (departe de lumea dezlănțuită). Viața în natură, drumeția, bicicleta, ascensiunile pe munte, skiul, înotul aveau ca pandant lecturile și scrisul (fără veleități de autor publicat).

Abia după ’90, am cochetat și cu publicistica în cîteva reviste literare și la radio cultural. Activitatea susținută însă a fost cea de pe site-ul agonia.ro și, un pic mai tîrziu, relansarea online a mișcării celor care scriu haiku în România.

LN: De nişte ani buni conduceţi şi îndrumaţi un grup de oameni care vă împărtăşesc pasiunea pentru acest fel de poezie. Spuneţi-ne, vă rog, cum a luat naştere Romanian Kukai? Puteti să explicaţi numele ales?

CTA: Anii, faști sau nu, sînt deja șapte. Adevărul este că, începînd un lucru, nu știi niciodată cît de departe poți ajunge. Inițiativa a pornit din faptul că, prin 2005, ne adunasem, un grup puțin peste 10 persoane, care încercam să scriem haiku (neștiind mai nimic despre el) pe un site literar, agonia.ro. Pe acel site, fusese organizat, chiar în anul de care vorbesc un concurs de haiku, folosind un soft care între timp s-a stricat. Eram atît de amețit, fiind în stadiul de inițiere pe internet, încît nu mi-am dat seama cînd s-a desfășurat concursul respectiv. Cam la doi ani după acest concurs, pe cei din grupul amintit ne-ar fi tentat un nou concurs.

Cum pe agonia nu se mai putea organiza concursul în condițiile tehnice ale celui anterior, iar eu progresasem în aventura mea internautică și aveam deja un blog, împreună cu Maria Tirenescu și Magdalena Dale, am hotărît să încercăm pregătirea și organizarea concursului pe un blog făcut special pentru asta. Am creat site-ul, intitulat ROMANIAN KUKAI, la începutul lui februarie și, după o scurtă campanie promoțională pe site-urile literare cunoscute, pe 1 aprilie 2007 a avut loc primul nostru concurs lunar.

Modelul pe care l-am copiat a fost concursul Shiki Monthly Kukai, de unde și partea a doua a numelui adoptat de noi. Kukai este un concurs tradițional, practicat de școlile de haiku japoneze, în care participanții cu poeme sînt și cei care apreciază prin vot poemele prezentate pentru a stabili un clasament. Avantajul concursului pe internet îl reprezintă promptitudinea trimiterii (secrete) a poemelor și a voturilor, precum și a confirmărilor de primire. La fel ca și anunțarea rezultatelor fără întîrzierile cauzate de poștă. În plus, noi am introdus și trimiterea unui tabel al voturilor în care se poate verifica respectarea corectitudinii înregistrării lor.

LN: Care este structura actuală a grupului? Câţi membri numără şi cum se desfăşoară activităţile din cadrul său?

Grupul este unul cu geometrie variabilă. Nu avem o asociație cu personalitate juridică și sîntem risipiți în toată țara și chiar dincolo de hotarele ei. Cheagul grupului rămîne în principal concursul lunar, dar lui i s-au adăugat și un concurs săptămînal, Romanian Haiku, unde cu timpul au rămas cei mai valoroși și mai prodigioși dintre autori, și un altul, Haiku Club, pentru cei care și-au confirmat valoarea și vor să facă un exercițiu mai subtil și mai versat. Oficial, nu avem membri, dar avem statistici ale celor care participă la concursuri. La cele 88 de concursuri lunare ROMANIAN KUKAI au participat pînă acum 321 de persoane (diferite) cu o medie între 50 și 60 pe lună. Grupul Yahoo Romanian Haiku are în prezent 98 de membri și a desfășurat pînă acum 351 de concursuri săptămînale. Un fel de recensămînt al autorilor de haiku din ultimii 25 de ani, făcut de mine, a înregistrat (deocamdată) 637 autori. Cîți sînt însă activi astăzi pot spune doar concursurile noastre. Eu estimez că în jur de o sută, din care mai mult de jumătate sînt deja statornici.

Desfășurarea concursurilor noastre și cunoașterea a ceea ce s-a petrecut anterior apariției lor, m-a făcut să înțeleg că este nevoie și de alte lucruri care să-i stimuleze și să-i ajute pe cei interesați de haiku ca și pe cei care vor să știe ce este haiku-ul veritabil și să citească o colecție de poeme de calitate. În primul rînd trebuia să existe undeva un fel de vitrină cu trofee care să afișeze reușitele în domeniu. Un nou blog, OGLINDIRI, a realizat acest lucru. Figureză acolo paginile a 66 de autori cu poemele premiate la concursuri din țară și din afara ei.

Important era însă ca (mai ales) începătorii să aibă acces la o informație (în limba română) care să fie mereu prezentă pe internet, adică accesibilă prompt și gratuit, oriunde și la orice oră. Am răspuns acestei nevoi prin înființarea unei biblioteci virtuale pe calaméo – BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI. Biblioteca are 11 secțiuni cu un total de 112 publicații și a fost vizitată de 34.354 de ori. Există acolo volume antologice, volume personale, reviste, documente ale concursurilor care pot fi consultate pe net sau descărcate de către oricine dorește.

O secțiune a bibliotecii grupează cele 18 numere ale revistei ROKU, revistă online cu o mare varietate de rubrici, informație de calitate și o prezentare mai mult decît plăcută. În afară de cele 8 numere trimestriale, au apărut și două numere tematice și trei omagiale pentru autori de valoare. După doi ani de eforturi, am renunțat însă, din lipsă de colaboratori, la continuarea publicării și am păstrat doar un număr anual de Anul Nou ca un fel de retrospectivă a anului care s-a terminat.

Am considerat mai urgente pentru a impulsiona activitatea autorilor alte inițiative. Un blog, Prezențe românești, care să semnaleze permanent apariția autorilor din România în concursuri, reviste și pe site-uri din afara țării. Un altul, Concursuri internaționale, unde să poată fi găsite toate datele cu privire la concursuri de peste hotare. Și un al treilea, Reviste străine, care să prezinte revistele și site-urile care publică poezie de factură niponă.

Nu lipsite de interes au rămas evenimentele editoriale: apariţii de volume, semnalări, lansări de carte, recenzii cărora le-am oferit alt blog – Raftul cu cărți. Pentru că, între timp, avem un fond de carte pe care-l valorificăm pentru a finanța confecționarea și expediere diplomelor cîștigătorilor și, de asemenea, autorii au început să-și publice propriile volume, avem și un blog pe care se găsesc, cu o succintă descriere, cele 29 de cărți care pot fi procurate de doritori – Librăria ROKU.

În fine, există două bloguri cu intenții mai didactice. Școala de haiku online, unde începătorii pot găsi materiale care să-i ajute să înțeleagă ce este haiku-ul și să dobîndească priceperile și tehnica sa. Honkadori vrea să lămurească o chestiune delicată legată de asemănarea posibilă a unor poeme atît de reduse ca dimensiuni și să propună modelul elegant în care acest lucru este rezolvat în poezia japoneză.

Deși cea mai mare parte a activității o fac singur, am dorit, am încercat și parțial am reușit să-mi atrag colaboratori. Maria Tirenescu, m-a secondat de la început și administrează două din blogurile pomenite mai sus. Și, de asemenea, împreună cu Cezar Florin Ciobîcă și cu mine, face cu promptitudine postările pe Prezențe românești și pe Raftul cu cărți. De aproape un an, Cezar postează pe ROMANIAN KUKAI invitația la vot, alege tema și poemele cu care o exemplifică. De mulți ani deja, Livia Ciupav are grijă să culeagă voturile la concursul lunar și să întocmească tabelul voturilor. Tot ea face cîte o diplomă pentru cîștigătorul concursului săptămînal.

Dar cel mai bine funcționează, independent de mine, concursul săptămînal: Valeria Tamaș colectează poemele și face lista lor pentru vot; Dan Norea, Petru Ioan Gârda și Cristina Oprea strîng voturile, stabilesc și publică rezultatele; Livia face diploma cîștigătorului. O vreme, fiecare etapă a beneficiat și de comentarii la poemele clasate pe primele locuri, dar cei care o făceau au obosit.

Anul care a trecut a fost primul în care am colaborat excelent cu Cristina Oprea, absolventă de informatică, și, cu ajutorul ei, avem acum posibilitatea să folosim formulare online de înscriere a poemelor la trei dintre concursuri, precum și o hartă a repartiției autorilor pe județe. Dar Cristina ne-a ajutat foarte mult și cu supravegherea tipăririi la editura PIM din Iași și expedierea volumelor colective ale grupului Romanian Haiku, ajunse la numărul șase.

LN: Ştiu că prezenţa românilor la concursurile internaţionale de haiku este una destul de importantă – ne puteţi oferi câteva exemple în acest sens?

CTA: Cel mai reputat dintre autorii români cu succese în concursurile internaționale este Eduard Țară, autor din vechea generație, care a cîștigat cu mult peste o sută de premii. Iar ca urmare a rezultatelor obținute a fost invitat de către organizatori în Japonia și în Italia. Ceea ce constituie însă una din particularitățile participării sale la concursurile în limba locală este faptul că a ținut să-și compună sau să-și traducă/adapteze poemele în (peste 15) limbi pe care nu le cunoaște, ajutîndu-se doar de ceea ce-i oferea internetul. Și în multe cazuri poemele sale au fost premiate.

Eduard are pe OGLINDIRI 15 pagini și e greu să mai fie ajuns de alții. Totuși mai pot enumera cîțiva autori de certă valoare, cu destule premii internaționale: Dan Doman, Cezar Florin Ciobîcă, Dan Iulian, Lavana Kray, Daniela Lăcrămioara Capotă, Cristina Oprea, Cristina Ailoaei.

Poate că mai important este însă apetitul remarcabil al românilor pentru concursurile din afară. La majoritatea concursurilor din acest an, la numărul participanților, România este pe locul 2 sau 3 după SUA și eventual Croația.

Cred că e locul să-i mulțumesc lui Eduard pentru inițiativa de a organiza împreună cu mine, Dan Doman, Cezar Ciobîcă și (ultima venită în echipă) Cristina Oprea concursul SHARPENING THE GREEN PENCIL. Motivația lui a fost extrem de generoasă: dorea acest lucru ca un fel de a mulțumi tuturor celor care organizau sau participau la concursuri în toată lumea, ei toți îi prilejuiseră nu doar obținerea a nenumărate premii ci și stimularea unei pasiuni care îi îmbogățește viața. Anul acesta, la a treia ediție a concursului, am avut o participare la care nici n-am fi visat la început: 264 de participanți din 47 de țări, de pe toate continentele locuite.

LN: Care ar fi cea mai mare realizare pe care v-aţi dori-o în ceea ce priveşte acest grup de la noi din ţară?

CTA: Nu m-am gîndit niciodată la cea mai dar aș avea oricînd o listă scurtă a priorităților:

· să pot găsi colaboratori care să poată continua ceea ce am făcut fără ca absența mea să se simtă

· să găsim un sponsor care să poată finanța cîteva proiecte urgente care rămîn altfel în stadiul de veșnică imposibilitate

· să traducem și să tipărim trei cărți fundamentale: Reginald Horace Blyth – Haiku (four-volume work), William J. Higginson – The Haiku Handbook, Keneth Yasuda – The Japanese Haiku

· să putem organiza o întîlnire anuală și o școală/tabără de vară

LN: Ştiu că probabil v-au mai întrebat şi alţii acest lucru, dar până la urmă, de ce, dintre toate formele poetice, haiku-ul? Când şi în ce circumstanţe aţi început să fiţi interesat de această formă?

CTA: În ultima vreme m-a interesat și pe mine să găsesc o motivație acestei preferințe. Nu numai pentru mine ci și pentru oricare dintre cei care adoptă acest gen de poezie, incluzîndu-i și pe japonezii care au canonizat-o. Cred că există un profil spiritual al persoanei care se regăsește în haiku, citindu-l sau scriindu-l. El este centrat pe reticență, pe refuzul (aproape oroarea) de a se spovedi și pe încercarea de a mărturisi ceea ce simte prin ricoșeu, printr-un corelat obiectiv al emoției. Singurul pe care e dispus să-l ofere celorlalți.

Am fost oarecum în așteptarea haiku-ului pe care l-am descoperit însă foarte tîrziu. Mi-a fost greu însă să-l și scriu. Norocul meu este că sînt foarte curios în a descoperi resorturile structurale și tehnice ale celor scrise. Îmi place să demontez și să refac textele, să văd care sînt articulațiile textuale responsabile de producerea emoției. Și, spre deosebire de alte feluri de poezie, cred că unul din ingredientele care dă gustul specific haiku-ului este cel care impresionează papilele specializate în aprecierea delicateții (în înțeles de gingășie grațioasă dar și de dificultate uneori de-a dreptul ingrată) construcției poemului.

LN: Ce este de fapt un haiku? Şi mai ales, ce este haiku-ul pentru dumneavoastră?

CTA: Agreez mai degrabă definițiile metaforice. Textul unui haiku ar fi astfel partea vizibilă a unui iceberg aflată deasupra apei, în timp ce partea cea mai voluminoasă și mai profundă a poemului – imaginile, sugestiile, apropourile, aluziile, simbolurile – s-ar afla sub nivelul apei. N-ar fi dată ca text ci ca subtext. N-ar fi înțeleasă pur și simplu ci subînțelească. N-ar fi scrisă pe cele trei rînduri ale poemului ci printre rînduri.

O altă abordare, tot metaforică, ar vedea haiku-ul ca un spațiu tridimensional, ca un corp geometric unde textul ar fi liniar și imaginile plane, volumul fiind produs printr-un fel de dospire a fermenților de creștere presărați în text, ca praful de copt adăugat aluatului. Funcția evocatoare a textului implică un text coerent și mimetic care să aducă cititorul în fața imaginilor; aceea gonflabilă, care dilată poemul, fiind realizată de elemente resort, de comprimate care se destind și îi dau un cuprins. Cele din urmă sînt doar accidente ale coerenței textului, mici alterări, deraieri ale expresiei de la cursul altfel comun și plat.

O a treia interpretare a haiku-ului consideră că e vorba de un text alegoric. Că, în întregimea sa, poemul este o vorbire indirectă, că trimiterile explicite (realiste) ale textului sînt doar o pistă falsă (sau minimalistă) și adevărul poemului rezultă din simbolistica imaginilor și consistă în emoția și spiritualitatea care iradiază din ele. Alegoria fiind astfel figura de compoziție care guvernează compunerea unui haiku.

Pentru mine haiku-ul este o preocupare permanentă. Toată viața mi-am dorit să fac un lucru care să mă atragă și în care să simt că mă întrebuințez cu folos și competență. Și, ceea ce-mi place acum cel mai mult, să fac acest lucru pentru un grup de oameni care are același nărav ca mine, dar are nevoie de cineva care să coordoneze funcționarea și dezvoltarea, hai să zicem că e-n trend, logistica domeniului.

LN: Care este dificultatea reală a scrierii unui poem în această formă?

CTA: Dificultatea majoră este aceea de a înțelege și a accepta că limbajul potrivit pentru a scrie haiku nu este unul discursiv. Laconismul haiku-ului provine în principal din faptul că îmbinările de cuvinte folosite sînt aproape identice cu cele pe care oricine le folosește cînd evocă precipitat anumite lucruri care l-au impresionat. Structurarea lor este una spontană atît în ce privește puținele cuvinte alese cît și focalizarea (aproape expresivă) pe aspecte ale lucrului, scenei, situației evocate. Aș spune deci că important și dificil este să refuzi literaturizarea. Să ai încredere în cititorul care este și el coautor într-o pondere cu atît mai mare cu cît poemul este mai bun.

LN: Cât de mult se potriveşte spiritul haiku-ului trăsăturilor noastre ca popor?

CTA: E o întrebare pe care o s-o ocolesc diplomatic. Cred că aceia care îndrăgesc haiku-ul sînt înrudiți spiritual și, oriunde ar trăi, formează un singur (neîntrerupt) popor difuz în masa feluritelor etnii. Spiritul modest al haiku-ului este, cred eu, totalmente departe de a ține la exclusivisme locale și etnice, la glorificarea sau denigrarea lor. Am avut ocazia să aflu că o persoană care se dorea formator de opinie propaga scrierea unui poem haiku cu valori și figuri de stil neaoșe pe care-l botezase rohaiku. De curînd, la o emisiune tv care se dorea culturală, era prezentată Societatea Română de Haiku, sub titlul Haiku mioritic. Năzbîtie mai mare rar poți auzi. Dacă nu cumva era vorba de o emisiune umoristică.

LN: Din punctul dumneavoastră de vedere, care este viitorul acestei forme în literatura română?

CTA: Viitorul haiku-ului în România este acela al oamenilor care-l vor gusta, citi și scrie. Dacă ei vor face acest lucru cu dăruire va exista mereu o comunitate care să-l prețuiască și cîteva persoane, mai inimoase, care să le ofere celorlalți spațiul virtual și real în care el să fie cultivat. Nu cred că este nevoie ca el să fie recunoscut de marile mase, să penetreze pe piața literară sau să ajungă disciplină școlară. Nu mai țin minte ce spunea Marshall McLuhan, dar sînt sigur că vorbea de un mare sat planetar unde preferințele culturale cele mai diverse vor găsi adepți și legitimitate. Și ierarhizările sclerozate nu vor mai avea puterea (din vremea modernismului) de a le decreta neîntemeiate.

LN: Dintre toate haiku-urile care v-au trecut pe sub ochi în aceşti ani, există unul care să vă fi rămas în suflet? Dacă da, care şi de ce?

CTA: Sînt destule, dar astăzi îl aleg pe cel de mai jos:

atât a rămas

din poveştile verii -

prispa cu greieri

Dumitru Radu

Prispa cu greieri în toamnă - vara fiind desigur dusă - este locul în care s-a pripăşit nostalgia, locul unde o fiinţă tomnatecă îşi petrece serile. Exuberanţa verii s-a restrîns acum la acest cîntec fragil, sfielnic, cu mici izbucniri degrabă pierite. A fost oare vară vreodată? Sau totul este doar acest fior sincopat, fabulos poate, care ne retrimite către un orizont aproape neverosimil acum. Şi vara anului, şi vara vieţii sînt deja pierite în poveste. Şi totuşi, bătrînul stă seară de seară de taină cu greierii. Ce-i spun greierii este, fără doar şi poate, la propriu vorbind, doar o poveste. Şi, în mod ciudat, e parcă povestea vieţii lui. Şi-a tuturor... La ce bun greierii, decît să ţîrîie poveşti fără cuvinte... Dacă haiku-ul n-ar avea nevoie de ceea ce se adresează direct simţurilor, el s-ar putea rezuma la o structură simplă şi scheletică, din două cuvinte: atît... poveştile. Poemul are însă nevoie de toată forţa, amplitudinea şi subtilitatea cuvintelor, de fapt, a lucrurilor vii şi autentice - vară, prispă, greieri. Doar prin urzeala lor simbolică, ţese suveica, din firele concretului, pînza închipuirii, a meditaţiei şi-a reveriilor.

LN: Vă mulţumim încă o dată pentru prezenţa dumneavoastră alături de noi!

Întrebat de Iulian Dămăcuș pentru revista Vatra

Iulian Dămăcuș: D-le Atanasiu, vă prezint aşa după cum am discutat cândva – schiţa unui interviu pe care vreau să-l public apoi, în rev. la care colaborez. Aveţi dreptul să băgaţi şi alte întrebări, în fine, să iasă după dorinţa dvs.!

Aveţi o experienţă de trei ani de zile în demersul acesta inedit pentru poezia de sorginte japoneză, în speţă pentru poemul haiku: colaborare, organizare – participare la concursuri, clasificare, apreciere, dezbatere – pe internet. Ce v-a determinat să alegeţi această cale de comunicare când în ţară mai există câteva reviste specializate în acest gen de poezie? – mă refer la revista Haiku de la Bucureşti, Albatros de la Constanţa?

Corneliu Traian Atanasiu: Chiar faptul că am cunoscut atît starea actuală a revistelor în cauză, cît şi activitatea micilor grupuri care mai gravitează în jurul lor. Revistele nu mai au forţa pe care le-o dădeau cele cîteva personalităţi care colaborau cu materiale de calitate (eseuri teoretice, comentarii, recenzii, traduceri) şi care (din motive care încă îmi scapă) s-au îndepărtat de ele, dacă nu cumva şi de haiku. Actualmente, revistele sînt la limita dispariţiei şi se menţin cu greu doar publicînd pe cei care cumpără un număr de exemplare pentru că sînt publicaţi cu cîteva poeme. Pretenţia de a fi traduse şi în engleză (ţi se cere ca orice material trimis să fie însoţit de traducere) le-a cam ruinat. Se pare că, în ciuda micşorării numărului celor ce scriu haiku la noi, ambiţia celor două reviste este să se ţină ţanţoşe pentru a fi citite de cei de peste hotare.

Dar mai trist este faptul că de ani de zile cei din jurul lor au rămas doar cei din vechea generaţie, şi ei tot mai puţini. Întîlnirile de la Constanţa (singurele existente în ultimii ani), în ciuda efortului meritoriu al celor care le organizează, sînt mai mult un mod de socializare decît discuţii tematice veritabile sau lansare a unor proiecte viabile. Un festival internaţional cu doar două prezenţe străine nu-şi merită numele. Şi, de fapt, nici din ţară (din afara Constanţei) nu vin decît o mînă de participanţi (mai puţini decît degetele celor două mîini).

În situaţia dată, internetul oferea o deschidere nesperată unei comunităţi mici, laxe şi mult prea răspîndite: posibilitatea de contact cu oricine, la orice distanţă, fără deplasare, fără costuri financiare, fără pierdere de timp. Concursul pe care l-am lansat la 1 aprilie 2007 a prins tocmai pentru promptitudinea şi comoditatea lui. Totul se face doar prin email: primirea poemelor şi confirmarea primirii, votarea şi confirmarea ei, afişarea rezultatelor, odată cu trimiterea tabelului care atestă că corectitudinea calculării voturile participanţilor. Transparenţa modului de organizare şi obiectivitatea (nu neapărat şi calitativă a) stabilirii rezultatelor au fost punctul cel mai atractiv al concursului. Nu e de mirare că pînă acum au participat la el deja 150 de persoane: vechi iubitori ai haiku-ului, persoane care au aflat de haiku prin intermediul internetului, persoane care ştiau şi încercau haiku-ul dar nu reuşeau să intre în legătură cu alţi adepţi ai lui şi, evident, tot felul de gură-cască în trecere. Oricum, haiku-ului de la noi i s-a făcut poate mai multă promoţie în aceşti trei ani decît în cei aprope 20 anteriori.

ID: Care sunt câştigurile acestei activităţi pe net, activitate al cărui arhitect sunteţi: site-uri, teme concurs, dezbatere, punctaje, clasificări – toate întocmite, conduse cu pricepere şi dăruire?

CTA: Rezist ispitei statisticii şi rezum marile reuşite la numai trei. Prima este apariţia unei noi generaţii de autori de haiku între 30 şi 50 de ani. Numărul lor, pe care-l estimez la peste 30, chiar dacă nu au publicat încă volume, este deja aproape dublu faţă de cel al autorilor vechi care mai sînt interesaţi şi astăzi de haiku şi mai publică în revistele specializate.

A doua reuşită este că, la orice oră din zi sau din noapte, oriunde te-ai afla în ţară sau în lumea largă, dacă eşti conectat la internet, poţi accesa pe site-uri în limba română suficiente mijloace de iniţiere: antologii, volume personale, lecţii şi comentarii la poeme haiku, informaţii despre haiku-ul de la noi şi din afară, despre concursuri şi rezultate şi despre comunitatea tot mai închegată a celor interesaţi de haiku. Depăşind dificultăţile insurmontabile altfel ale inexistenţei acestor materiale în librării şi biblioteci publice.

Cea de a treia este că viaţa iubitorilor de haiku a devenit mai însufleţită şi mai alertă prin interemediul celor două concursuri, lunar şi săptămînal, dar şi a site-ului Un haiku pe zi, unde timp de aproape doi ani s-a completat un vers lipsă dintr-un poem, ulterior fiind comentate şi poemul propus, şi încercările participanţilor.

Dar aceşti trei ani au fost doar începutul. Am simţit că trebuie să atrag şi alţi iubitori de haiku în activitătăţile de organizare şi administrare a constelaţiei de site-uri pe care le-am înfiinţat. Internetul deschide perspectivele colaborării şi cooperării cu persoanele active care pot dovedi şi ele iniţiativă, capacitate organizatorică şi dorinţă reală de a face ceea ce ştiu sau învaţă şi pentru alţii. Important este ca treptat ceea ce făceam singur să poată fi delegat şi preluat şi de alţii. Aşa cum s-a întîmplat deja cu concursul săptămînal de pe grupul yahoo Romanian Haiku de care acum se ocupă vreo cinci persoane mai inimoase (în sistem franciză, ca să fac pe grozavul). La urma urmei, tocmai această capacitate de interacţiune creează o comunitate închegată.

ID: La începutul mişcării haiku (!!!) prin anii ’90, pt. susţinerea afirmaţiei că micropoemul haiku este poezie, literatură adevărată, s-au dat exemple de versuri scrise de Nichita Stănescu, Marin Sorescu (alţii nu mai ştiu), scriitori consacraţi, versuri catalogate unele ca haiku iar altele (ceva mai aproape de realitate) în stil haiku… Eu cred (şi nu doar eu) că nu se scrie haiku aşa, accidental, întâmplător… Câte din cele peste 2000 de poeme scrise de Basho, sunt considerate adevărate haiku?

CTA: Acele cîteva nume de poeţi români conscraţi care au cochetat cu haiku-ul au fost folosite mai curînd de cei care lansau mişcarea haiku pentru a face promoţie genului prin autoritatea lor şi în niciun caz pentru valoarea realizările lor exotice în spaţiul literar de la noi. Haiku-ul este un gen ascetic al cărui gust nu-l deprinzi fără să te dedici lui o vreme. Evident, nu poţi scrie din nimereală. Mai ales pentru că, în prealabil, trebuie să te dezbari de multe ticuri ale liricii occidentale. Altfel vorbind însă, Bashō nici nu a scris haiku, genul este lansat de Shiki la sfîrşitul secolului XIX, care însă, pentru a se revendica de la înaintaşi cu renume, a considerat culegerile de hokku (strofele de început ale poemelor în lanţ) ale înaintaşilor drept haiku. Regulile haiku-ului au fost stabilite şi reconsiderate de-abia în secolul XX. Este normal că, Bashō nu putea să scrie după nişte reguli stabilite ulterior.

Cred însă că exigenţele prea rigide ar trebui puţin relaxate. Se scrie astăzi mult haiku în lume şi sînt luate în consideraţie şi haiku-ul clasic, şi cel contemporan, şi unul inovativ.

Ciudat e că poeţi consacraţi care în aparenţă dezavuează această poezie, încearcă să scrie haiku, senryu, pretinzând că doar exersează (chiar şi atunci când le publică!). Rezultatele unor astfel de exemple te duc cu gândul la încercările unor artisti plastici şcoliţi de a desena/picta ca ţăranii pictori de icoane, adică de a face pictură naivă…

ID: Este tentaţia celor care nu catadicsesc nici măcar să citească destul haiku pentru a-l putea aprecia cu adevărat. Ei scriu şi haiku doar ca o joacă. Pentru ei e un gen neserios şi, dacă îl încearcă, o fac doar ca să arate că ar putea face şi asta, dar nu se obosesc să-l practice decît tangenţial, ca o distracţie. Dealtfel, acest lucru e valabil şi pentru mulţi din cei care scriu haiku, o fac doar de mîntuială ca un hobby oarecare, pe care-l pot abandona oricînd pentru un altul.

Eu am rămas un nostalgic al revistelor, al corespondenţei cu confraţii Vasile Moldovan, Radu Patrichi, Serban Codrin, Dan Doman, al călătoriilor pe la cenaclurile din Slobozia sau Tg. Mureş cu maestrul Aurel Rău, sau cu prozatorul Nicolae Benea; îmi amintesc ce lume bună trecea pe la Cenaclul de la Cluj. Haijinii internauti de astăzi corespondeaza intre ei, se intalnesc?

CTA: S-au schimbat multe în anii din urmă. Viaţa este mai accelerată, oamenii sînt mai ocupaţi şi îşi găsesc mai greu timp pentru a se deplasa. Şi organizatorii s-au împuţinat sau au obosit. Iar sursele financiare de care dispun sînt mai precare. Cenaclurile au rămas doar cu numele. Iar autorii de haiku au reuşit să se izoleze nu doar de restul literaturii ci şi de cei care promovează prin felurite evenimente cultura japoneză.

A cam dispărut corespondenţa tihnită şi poate mai caldă pe hîrtie. Emailul este mai rapid, mai succint, mai tehnic, mai pragmatic. Se schimbă de obicei un fel de bileţele. Şi foarte multe ataşamente. Tot ce nu este obiect poate fi trimis cu mult mai multă promptitudine prin eterul virtual.

Eduard Ţară a organizat un concurs de haiku în limba engleză, cuplat la festivalul internaţional Origami Peace Tree, la care am fost preşedintele juriului. A fost un moment în care mi-am dat seama de oportunităţile pe care le deschide şi haiku-ului asocierea la asemenea evenimente. La festivitatea de deschidere, unde am prezentat rezultatele concursului, am putut să fac promoţie haiku-ului prin intermediul unor prezentări power point, mult mai sugestive decît simpla citire a unor texte prea austere pentru un public neiniţiat.

În afară de cîteva lansări de carte la care ne-am întîlnit (şi ne-am văzut prima oară deşi ne cunoaşteam de mult) în Bucureşti, Timişoara, Bacău şi Curtea de Argeş, repetînd şi sesiunea de pps-uri, încercăm din toamna trecută nişte întîlniri lunare cu cei care pot veni în Bucureşti. E un început cu poticneli şi avîntări repetate. Avem în proiect şi o asociaţie prin care sperăm să dăm şi o bază juridică celor pe care le întreprindem.

ID: Câteva exemple de haiku-uri reuşite, poeţi care s-au format în acest cadru generos, la acest cenaclu digital, virtual, şi care s-au remarcat la concursuri naţionale/internaţionale.

La doi ani de la înfiinţarea ROMANIAN KUKAI, cei grupaţi în jurul concursurilor au scos şi cîte un volum. Concursul săptămînal, un volum colectiv: Primul cocor, iar cel lunar împreună cu cel săptămînal, o antologie mai ambiţioasă cu o selecţie drastică (numai 82 de poeme): Antologie de haiku Romanian Kukai. Sînt singurele volume de acest fel de după ultima antologie din 2004 a lui Ioan Găbudean, Surîsul crizantemei. Sperăm să putem face acest lucru şi în anii ce vor urma. Pentru a rămîne la o selecţie mai aproape de obiectivitate, voi cita doar cîţiva dintre autorii remarcaţi prin interemdiul concursului ROMANIAN KUKAI, ale căror poeme sînt prezente în antologia mai sus amintită:

noaptea-nvierii -

în mijlocul şoselei

leşul unui câine

(Livia Ciupav)

piersic în floare -

vechea poartă a casei

scârţâie mai des

(Henriette Berge)

cătun pe culme –

sub lună ecoul şi

nicio potecă

(Doina Bogdan Wurm)

cerul înstelat -

pe luciul lin al apei

lotuşi albi

(Magdalena Dale)

gară-n Bărăgan –

vântul face haltă şi

mai ia un ciulin

(Florentina Loredana Dalian)

noapte de iarnă –

liniştea îşi face cuib

în sufletul meu

(Tincuţa Horonceanu Bernevic)

cu noaptea-n cap

ţăranul taie via –

zi de mucenici

(Corina Ion)

noapte fără somn –

doar greierii mai luptă

cu maneliştii

(Gabriel Iordan-Dorobanţu)

Dealul Cucului –

o singură stăpână

ciocârlia

(Felicia Leş)

cu miezul prea copt

pepeni sparţi sub tarabe –

sfârşitul verii

(Gabriela Marcian)

arşiţa nopţii –

luna nu mai încape

în nicio baltă

(Flavia Muntean)

umbra căpiţei –

la amiază se-odihnesc

două seceri

(Dan Norea)

ultimul îngheţ –

pe rug mucenicul

urmându-şi calea

(Ion Răşinaru)

gangul viscolit –

o vrabie ciugulind

pâinea orbului…

(Valeria Tamaş)

zăpadă pe munţi –

în vale înfloreşte

alb liliacul

(Maria Tirenescu)

ploaie de stele –

greierii macină-ncet

tăcerea nopţii

(Corneliu Traian Atanasiu)

ATELIER RO KU

Pagini

joi, 9 aprilie 2026

CCF la taifas cu autorii

Întrebat de Anca Popescu brezeancă prin adopțiune

Întrebat de Liliana Negoi pentru blogul Din dragoste pentru artă

Întrebat de Iulian Dămăcuș pentru revista Vatra