Orizont pierdut

 

orizont pierdut –
detectând doar colbul
toiagul Babei

(Tania Gogan)

       Oricât am fi de curioși, dacă e să privim cu atenție imaginea propusă de Ioana, atât zidul casei, cât și fereastra aia căreia îi lipsește sticla, nu avem șansa de a ne alege cu ceva palpabil, asta pentru că prim planul te duce imediat cu gândul la un obstacol, la ceva care limitează vizibilitatea, accesul spre un capitol, probabil încheiat, din viața cuiva…

   Poemul ales de mine ca fiind câștigător luna această este în ton cu atmosfera de wabi-sabi pe care o degajă fotografia, surprinzând delicat fenomenul orbirii, al pierderii reperelor spațiale (orizont pierdut), o problemă medicală gravă, care îi afectează în special pe cei trecuți de-o anumită vârstă… Ceea ce mai poate identifica bastonul femeii neajutorate, demnă de milă, este doar praful pe care îl stârnește în deplasarea-i înceată, târșâită spre un loc anume…

   S-ar putea să vă deruteze scrierea substantivului babei cu majusculă, dar dacă speculăm un pic am putea crede că se face referire, de ce nu, ori la Baba Dochia ale cărei puteri, odată cu venirea primăverii, nu-și mai fac efectul, ori la vreo vrăjitoare aprigă, spurcată, care, ajunsă la vârsta bătrâneții și atinsă de cecitate, nu mai poate insufla nimănui frică, nu mai poate fermeca pe nimeni, pentru că și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul…

    La nivel fonetic, la o citire mai atentă,profesionistă, se poate observa că unele consoane par să sugereze poticnirea femeii, orbecăirea acesteia, iar asonanța lui a sugerează parcă împrăștierea agasantă a colbului care obnubilează peisajul…

    Închei amintindu-vă un vers din poezia Epigonii a lui Mihai Eminescu “Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi.“, invitându-vă în același timp să vă protejați mereu ochii (și ai sufletului, și-ai minții) ca nu cumva să cădeți în capcana orbirii de orice fel.

 Cezar-Florin Ciobîcă