autoportret
–
peste
patina timpului
umbrele
noi
(Tania
Gogan)
Și în această ediție a
concursului nostru există câteva – nu chiar multe, multe – poeme valoroase.
Decizia pentru cel mai bun dintre ele nu poate fi luată măsurând niște
parametrii cantitativi, și nici măcar obiectivi. Asumându-mi deci
subiectivitatea, îmi justific alegerea încercând să enumăr acele trăsături ale
poemului care m-au făcut să adăst mai îndelung în preajma lui.
La o primă citire
versurile par modeste, criptice, fără sclipiciul și poanta pe care o au câteva
dintre senryurile propuse de alți autori. Din sobrietatea lor reținută, pe care
eu o apreciez în mod deosebit atunci când vorbim de haiku, se degajă însă o undă
de seninătate înțeleaptă, o resemnare stoică, departe de frustrarea agitată și
încrâncenată cu care omul modern întâmpină bătrânețea. Autoarea inventariază
”la rece” straturile senescenței, care îmbracă chipul din portret ca foile de
ceapă: peste patina veche se așterne una nouă, o nouă umbră ce stinge încă un
pic din lumina tinereții.
Interesant este aici și
jocul aluziv ce poate fi interpretat în mai multe direcții. Patina timpului, în
minunata exprimare ambiguă a versului doi, poate însemna atât patina obiectului
(tabloul vechi care se ”oxidează” încet pe măsură ce vremea se scurge peste
el), cât și ”patina” ce se formează natural pe chipul trăitor.
Versul al treilea
sporește ambiguitatea, așa cum îi stă bine unui haiku adevărat, în loc s-o
lămurească: ”umbrele noi” nu știm dacă cad peste tablou sau peste exemplarul
uman, dacă se sapă în carne sau în suflet, dacă e vorba de un joc al razelor de
soare sau al vieții cu ale ei lumini și umbre…. Avem aici un yugen cum scrie la
manual și o ”deschidere” a poemului care lasă loc unei meditații asupra
tranzienței, cu tot ceea ce implică ea pentru individul supus curgerii
timpului, care nu iartă și nu uită pe nimeni.
La fel de reușită mi se
pare și puntea pe care poemul o construiește cu imaginea. Țurțurii din
fotografie pot fi asociați cu dantura din ce în ce mai imperfectă a unui om
bătrân. Iar gheața în sine stă pentru încremenirea și osificarea senectuții,
când nimic nu mai e fluid, ci devine rigid și casant.
Ce să mai spun și
despre o mică gemă ascunsă printre cuvinte: ”patina timpului” se leagă tainic,
dar trainic, prin același joc aluziv de mai sus, de gheața din fotografie,
gheață pe care, cu toții știm, că se poate patina…
Un excelent haiku,
pentru care nu-mi rămâne decât să o felicit apăsat pe Tania Gogan.
Ioana
Dinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu