ANGELA BACIU: Am dinainte un manuscris
masiv. E un testament…
SERBAN CODRIN: L-am scris intre anii 1985-1989. Cum imi luasem gândul
de a-l tipări vreodată, l-am numit pur şi simplu «Testamentul din strada
Nisipuri», o noroioasă, ori prăfoasă, dupa anotimp, uliţă din Slobozia, unde
locuiesc cocoţat la un etaj oarecare.
AB : Manuscrisul cuprinde, iată, o primă
carte «Infernul», apoi altele, «Purgatoriul», «Paradisul», «Evanghelia dupa
lampa lui Ilici, revolutionarul de profesie» si «Confesiune despre mustaciosul
tuturor popoarelor, cel mai mare si mai tare, tatucul de la soare-rasare»
SC: Sunt cinci carti de poeme in proza, adunate mai apoi sub un singur
titlu. In ordine alfabetica descriu zeci si zeci de profesiuni. Polemizez. Fac
pe dascalul, ba chiar pe dascalul umanitatii. Ascult marturisiri. Descriu.
Schitez sau ingros portrete. Unii se lamenteaza. Pe altii ii arat cu
degetul. Sufar pe umarul lor. Ii compatimesc. Imi bat joc. Rad in
hohote. Unele profesiuni sunt umile (Iata, Infernul !), pe altii ii trec, ii
purific printr-un purgatoriu al culturii, pe cand dictatorii, pantofarii,
tortionarii, carmacii, samantaresele parvenite la glorie n-au decat nesansa
Paradisului! Unul scapa din paradis si-si cladeste, la persoana I, un enorm
monolog, in patru parti, 96 de capitole : Vladimir Ilici ne face martori,
complici si victime ai artei lui inepuizabile de bucatar si de tragator pe
sfoara.
Aceste cinci carti alcatuiesc, sa spun asa, o oglinda purtata prin
veacul de pomina XX, de la impostori de toata mana pana la eroi anonimi si
acari Paun. De la un capat la altul, «Testamentul» este o comedie inumana.
AB : Ati tiparit ceva?
SC: Daca as fi fost roman in Franta sau in America mi s-ar fi
scurtat drumurile spre edituri. As fi facut parte, pai nu-i asa, din
diaspora. Dar eu fac parte din sinistra diaspora interna si aici e aici. De la New York la «Cartea Romaneasca» se
ajunge simplu, dar de la Slobozia la acelasi stabiliment e o cale de mii de ani
lumina! N-am avut sansa emigratiei, sunt numai un prapadit de exilat in propria
tara! Dupa decembrie 1989 au razbatut cateva texte pe ici pe colo,
ingropate in ziare. Nici un editor nu s-a lasat ademenit. In definitiv e o
carte masiva, nici roman, nici volum de versuri. Se pare ca secolului de pomina
XX nu-i place propria mutra, inca se plange ca-i oglinda stramba!
AB: Aveti atunci incredere in secolul XXI ?
SERBAN CODRIN: Nici una! Alt secol de pomina! Va fi mai infiorator, mai
lipsit de speranta. Secolul XX a debutat stralucitor si s-a prabusit in doua
razboaie fara cusur de mondiale si de cinice, ca sa nu mai vorbim de haul
decadentei, puciul din octombrie, care a varat in morminte anonime toata
credinta lui Kant.
Si cerul cu stele. Si legea morala. Absolut totul. Am ramas noi, mortii
vii fara morminte. Mai bine am fi ramas fara Vladimir Ilici! Fara bucatarul si
gurmandul revolutiei. Istoria nu s-ar fi pricopsit nici cu Hitler, nici cu al
doilea cataclism mondial, nici cu gulagul diavolului rosu, nici cu abatoarele
templierului negru.
AB: In acelasi ton grav sa fie
perceput si ultimul Dumneavoastra titlu, «O sarbatoare a felinarelor
stinse«?
SC: Aici incerc sa ajung in alta lume. A simplitatii. A
resemnarii. Pe aproape e umbra lui Budha. E voluptatea singuratatii.
AB: Scrieti tanka, gunsaku, renga, haiku…
SERBAN CODRIN : E panoplia poemelor japoneze in forma fixa. Dupa…12 ani
m-am reintors la poezie. Pot spune, poezie fara poezie. Sau, cel putin, o
poezie fara canoanele stilistice occidentale, in schimb cu altele, mai dure! O
poezie fara retorism, obiectiva si austera, o arta redusa la observatia
naturii, nicidecum o arta a cuvantului. Aceasta poezie nu se scrie, cum sa ma
exprim, cu vorbe, ci se traieste, este o cale de initiere.
Am studiat arta compunerii poemului haiku in limitele necunoasterii
limbii japoneze. Exista traduceri, carti in alte limbi straine, dar mai exista
un suprasimt: intuitia. Poetii japonezi au descoperit esentialul: poezia
este numai sugestie. Nimic nu se spune, totul se ascunde in golul dintre semne,
dintre randuri, in golul dintre un gol si altul.
AB: Ati tiparit doua volume la Editura
«Haiku», Bucuresti.
SC: Repet, pentru ca totul e numai intamplare. Candva a FOST MARIN
PREDA. Acum este Florin VASILIU. A fondat in 1990 «Societatea romana de haiku»
dar, mai important, a scris doua carti de initiere in artele poetice nipone. Acest
fapt este esential.
AB: Bineinteles, exista cartile. Totusi,
explicati acest esential…
SERBAN CODRIN : Pe urmele Domnului Florin VASILIU, s-au avantat
profitorii in sensul prost al cuvantului. Au ciupit putina meserie, apoi
s-au apucat sa impleteasca sforile unei adevarate mafii fara legatura cu
literatura insa in numele ei.
Astfel, grafomani care habar n-au sa scrie un vers rezonabil, atat, un
vers, s-au proclamat maestri si alte asemenea nimicuri. In asa-zisa lume a
haijinilor se ingramadesc o multime de esuati, de orgoliosi, de invinsi la
posta redactiei, o fauna de tot hazul. Se chinuie sa compuna cate un poem in
forma libera, pentru ca n-au acces la disciplina poeziei, fara sare si
piper, de aproximativ 17 silabe (numar canonic) si se proclama poeti de
reputatie internationala in tara lui Eminescu si Arghezi !
Nici nu a aparut o poezie kaiku romaneasca si lipsa de talent a
confectionerilor a si compromis-o, a neantizat-o! Nici eu nu am fost destul de
precaut. Am scris in 1993 doua volume de micropoeme, «Intre patru anotimpuri»
si «Dincolo de tacere».
Mai apoi mi-am dat seama de pericole, cu toate ca micropoemele nu sunt
izolate, ci formeaza opt mari secvente. M-am repliat, cum se spune in limbaj
militaresc si am inceput sa calc mai atent, mai precaut pe solul miscator
si inselator al poemului haiku. Nimic nu pare mai simplu, pentru ca acest tip
de poezie nu are inaltime, ci numai adancime. A compune haiku e
aproape imposibil. E un capat indepartat de drum, un capat inaccesibil,
mai ales cand mama natura nu ti-a pus la indemana o lumanare, iar in varf,
o flacara, cat de mica, dar flacara in bezna. Asa am renuntat la ambitia
tuturor de a scrie haiku. Am luat-o iarasi pe alte cai. Pentru un japonez,
poezie inseamna tanka.
Asadar, pentru a demonstra ce este un poem tanka, sa-l rasadim in limba
romana! Japonezul o face de… 1400 de ani! «O sarbatoare a felinarelor stinse» e
o astfel de carte-demonstratie, care se tot implineste zi de zi.
Mai departe, iata o avalansa de poeme renga in trei carti, «Salcii
vechi si noi», «Pasari ezoterice», «O pata pe zid». Unele poeme renga sunt
compuse in dialog cu cativa dintre adevaratii si talentatii nostri poeti de
haiku : Manuela MIGA, Valentin BUSUIOC, Constantin SEVERIN.
AB: Mi-ati citit
cateva poeme renga. Sunt o experienta cu totul noua pentru literatura
romana. Daca in poezia haiku incercari au mai existat, dumneavoastra ati creat,
prin cartile de fata, poezia tanka, renga si gunsaku romaneasca, preluand experienta
artelor literare nipone si adaptand-o la geniul limbii lui Eminescu si Blaga.
S : Cele mai multe poeme renga, un fel de aranjamente de micropoeme-in-lant,
le-am scris singur; solo, cum se spune. Lunga mea experienta de dramaturg
trecut pe sub toate furcile caudine imi prinde de minune!
Stiu sa transform un monolog in dialog, nu am complexe, pot
canta pe instrumente si voci diferite. «O pata pe zid» e un poem
renga format din 366 de micropoeme-in-lant, cate o poezie pentru fiecare zi a
unui an (21 iunie 1995 – 21 iunie 1996). E cel mai amplu poem renga cu un
singur autor din lume, dupa cate stiu. Japonezii nu au o astfel de incercare.
Am fost acuzat de un oarecare haijin ca am avut curajul sa-l scriu, pentru ca
nu are antecedent. Nu-i nimic, i-am raspuns, acum are! Alte experiente ale
poeziei nipone le-am esentializat in poemele gunsaku sau in secventele haiku,
respectand in joaca regulile de compozitie, pentru ca literatura e libertate in
rigoare. “Luceafarul” si “O scrisoare pierduta” sunt culmi ale rigorii.
AB: La Dumneavoastra, «O pata pe zid»!
SC: Abia acum ajung la esenta a ceea ce voiam sa spun, din lantul
extrem de complex al poemului renga se desprind unele versuri grele, bogate,
pline de talc. Iata poemul haiku! Experienta mea de scriitor, care am tocit
pana acum destul de multe penite, ma avertizeaza: nu exista haiku fara
purgatoriul si exigenta compozitionala a altor specii literare, formand la un
loc o familie unita, nicidecum divergenta.
Sa te prefaci haijin e nimic, sa scrii prost e cu atat mai lejer.
Poemul haiku, atat cat il poate asimila limbajul poetic romanesc, nu e de
conceput in afara creatorilor de tanka si renga, specii literare care cer
spontaneitate, rigoare, truda si flacara puternica in varful lumanarii…
AB: Dupa atatea poeme stralucitoare, sa
facem o pauza. Scrieti un roman…
SC: Draga poeta Angela Baciu, am observat intr-o carte de interviuri
consemnate cu inteligenta de catre doamna Kazuko DIACONU, cu cat o
personalitate japoneza avea un grad mai inalt de instructie culturala, de
initiere, cu atat scurta discutia…
AB: Conduceti Centrul Cultural «Ionel
Perlea» - Ialomita, ati fondat doua reviste de arte martiale literare, o scoala
de poezie tanka si renga, festivaluri de poezie…
SC: …Sa va recit un poem tanka. L-am scris de curand…
AB: Se adauga sarbatorii cu felinare
stinse!
SC: UN BARBAT SINGUR / SI O FEMEIE PRIVESC / LUNA COBORAND / PESTE
ORASUL UNDE / NU SE INTAMPLA NIMIC /
31 de silabe in cinci versuri cum masura 5, 7, 5, 7, 7. Fara ritm. Fara
rime. Fara figuri de stil evidente. Cu karumi, adica simplitate adanca. Si fara
multi alti fara. Nimic mai simplu. Tocmai de aceea dificil de scris. Daca nu
imposibil.
VREAU SA-MI PLATESC O DATORIE MULTUMIND LUI MARIN PREDA SI FLORIN
VASILIU.
AB: D-le Serban CODRIN, sa apelam la
intelepciunea orientala. Mai aveti ceva de spus?
SERBAN CODRIN : NU.
