Rubinul verii

 

rubinul verii  –
rozariul eremitului
uitat între frunze

(Daniela Topârcean)

 

M-a atras la acest haiku nu doar simplitatea și eleganța cu care versurile și mesajul ”curg” pe cele trei linii, ci în mod special ideea poemului, sugerată subtil, scena cu multiple straturi care se deschide în fața ochilor celui ce citește și receptează.

Să mergem pe firul apei! Ca întotdeauna când vorbim de haiku-ul scris pentru o fotografie dată (deci vorbim nu de fotohaiku, ci de haiku la fotografie) pornim de la imagine. Iar imaginea e….roșie, ardentă, focoasă. Bobițele roșii de coacăz, dincolo de dimensiunea estetică care încântă ochiul, satisfac și duhul asociativ al cititorului, deschizând o multitudine de direcții și chei de interpretare.

Pe acest fundal, primul vers se dezvăluie de la sine: roșul coacăzei naște rubinul verii, o rescriere metaforică a imaginii. Surpriza și originalitatea ideii ne așteaptă însă în următoarele două versuri. Să deslușim acest mesaj mai întâi fără a face referire la fotografie. Vara, asociată cu foc, cu căldură și descătușare, este anotimpul unui tip special de ”păcat”, anume acela al impulsului nestăpânit. Vara, corpul își cere drepturile parcă mai abitir ca altă dată, căci rațiunea pare toropită de caniculă.

Cu o delicatețe jucăușă rozariul uitat printre frunze ne îndreaptă imaginația către o scenă aproape bucolică. Căci cuvântul ”uitat” este cheia întregului succes al poemului. Nu poți uita ceva decât sub impulsul unui sentiment copleșitor, care – pe moment cel puțin – e mult mai puternic decât restricția morală impusă de percepte și doctrină (toate religioase, căci ”rozariul” și ”eremitul” ne dau coordonatele esențiale ale păcatului comis). Doar neînduplecata reprimare a firescului sexualității, a nevoilor trupului, tipică creștinismului intransigent, poate naște zguduirea ”păcatului”, această disjuncție fatidică între afect și rațiunea încorsetată de dogmă. În fierberea sângelui cel roșu, eremitul nostru păcătuiește preacurvind, cu fapta sau cu gândul!

Plăcerile cărnii sunt întotdeauna roșii, roșii ca boabele de coacăz, și sunt întotdeauna fierbinți ca vara, când fructele – chiar și cele oprite – se coc și dau în pârg.

Și reîntorcându-ne din nou la puntea dintre poem și imagine, ce asociere mai bună se putea face între bobițele roșii și mătăniile (rozariul) eremitului.

Un excelent poem, elegant, sugestiv și original! Felicitări, Daniela Topârcean și la mai multe! Felicitări menționaților și tuturor curajoșilor care și-au încercat norocul și muzele!