Singur la joacă

 

natură moartă –
ursulețul de pluș rămas
singur la joacă

(Mihai Moldoveanu)

La o primă citire – grăbită – poemul pare simplu, unii s-ar grăbi chiar să spună simplist, aparent fără reliefuri și adâncimi. Cine are însă răbdarea să reia lectura, să plimbe versurile pe limbă, ca pe ciocolata belgiană, să conștientizeze aroma și savoarea lor, dă de acel umami specific haiku-ului bun. Constată adică că dincolo de suprafața simplă se ascund mai multe planuri de citire și meditație. Cu alte cuvinte, că poemul dă de gândit și cucerește prin subtilitate și rafinament.

Să luăm ”natura moartă” din primul vers. Aparent o trimitere isteață, originală, la ansamblul din fotografie. O transcriere a imaginii. Niște jucării, probabil vechi, surprinse de obiectiv în acea imobilitate tipică obiectului scos din uz. Se vede cu ochiul liber că au fost puse acolo, de-a valma, în arhetipala cutia de carton ce înghite lucrurile care nu mai trăiesc, dar nici moarte nu sunt, care nu mai au trebuință imediată, dar de care încă nu te-ai hotărât să te desparți. Un fel de limbo, de purgatoriu al obiectelor care sunt parte încă din tine, dar care parte totuși a rămas undeva în urmă….

Odată mintea pornită pe calea acesta, sintagma te conduce la celebrele tablouri cu naturi moarte sau statice, acolo unde de obicei fructe, flori, mâncare sau și alte obiecte par a fi surprinse de ochiul privitorului la un sfat de taină. E ca și cum cineva privind prin gaura cheii surprinde un ritual al marilor mistere. Ce face atât de expresivă, de elocventă, de bogată și magică atmosfera din aceste tablouri? Răspunsul nu e simplu și nu intenționez să rezolv eu ecuația aici. Intenția mea este doar să punctez faptul că prin aceste două cuvinte din primul vers, autorul deschide deja o potecă plină de sensuri, asociații, trimiteri și nuanțe cu care cititorul se poate ”juca”, privind imaginea și suprapunând peste ea oglindirea tuturor naturilor moarte pe care memoria individuală i le pune la dispoziție. Și astfel puntea între versuri și fotografie a fost țesută, subtil, elegant și solid!

Luând cu noi vibrația cu iz de nostalgie, de mono-no-aware și yugen autentic pe care le naște ”natura moartă”, alunecăm în următoarele două versuri. Aflăm că ursulețul de pluș a rămas singur la joacă. Un fapt banal, spus cu cuvinte simple și seci. Dar implicația acestei constatări ne provoacă un nod în gât. Cum îi stă bine unui haiku bun, finalul e în ”coadă de pește”: nu știm de ce e teddy bear-ul părăsit! Copiii au crescut, acum sunt adulți și au uitat demult de existența lui. Sau poate nici n-au apucat să crească. Sau poate jucăria așteaptă de atât de multă vreme în cutia cu vechituri, încât nici copiii tovarășului de joacă nu mai trăiesc. Sau, mai trist decât orice, copiii nu se mai joacă azi cu ursuleți, decât cel mult dacă sunt digitali.

Oricum am da-o, citind haiku-ul, rămânem triști, empatizăm, ba poate chiar ne identificăm cu jucăria uitată, redevenită un obiect bun doar pentru adunat praful și pânzele de păianjen.

Mai există speranță? Da!  Câteodată se întâmplă miracole. Câte un haijin cu copii face poze cutiilor cu vechituri și le trimite la concurs. Deodată jucăria devine din nou vedetă! Capătă o nouă viață și-și găsește o altă menire, aceea de a provoca febre creatoare în alți haijini și de a da bătăi de cap unui juriu care, încercând să citească printre rânduri, se vede depășit de tentativa de a explica inexplicabilul.

Ioana Dinescu