joi, 9 aprilie 2026

Întrebat de Iulian Dămăcuș pentru revista Vatra

 

 


 

Iulian Dămăcuș: D-le Atanasiu, vă prezint aşa după cum am discutat cândva – schiţa unui interviu pe care vreau să-l public apoi, în rev. la care colaborez. Aveţi dreptul să băgaţi şi alte întrebări, în fine,  să iasă după dorinţa dvs.!

Aveţi o experienţă de trei ani de zile în demersul acesta inedit pentru poezia de sorginte japoneză, în speţă pentru poemul haiku: colaborare, organizare – participare la concursuri, clasificare, apreciere, dezbatere – pe internet. Ce v-a determinat să alegeţi această cale de comunicare când în ţară mai există câteva reviste  specializate în acest gen de poezie? – mă refer la revista Haiku  de la Bucureşti, Albatros de la Constanţa?

 Corneliu Traian Atanasiu: Chiar faptul că am cunoscut atît starea actuală a revistelor în cauză, cît şi activitatea micilor grupuri care mai gravitează în jurul lor. Revistele nu mai au forţa pe care le-o dădeau cele cîteva personalităţi care colaborau cu materiale de calitate (eseuri teoretice, comentarii, recenzii, traduceri) şi care (din motive care încă îmi scapă) s-au îndepărtat de ele, dacă nu cumva şi de haiku. Actualmente, revistele sînt la limita dispariţiei şi se menţin cu greu doar publicînd pe cei care cumpără un număr de exemplare pentru că sînt publicaţi cu cîteva poeme. Pretenţia de a fi traduse şi în engleză (ţi se cere ca orice material trimis să fie însoţit de traducere) le-a cam ruinat. Se pare că, în ciuda micşorării numărului celor ce scriu haiku la noi, ambiţia celor două reviste este să se ţină ţanţoşe pentru a fi citite de cei de peste hotare.

 Dar mai trist este faptul că de ani de zile cei din jurul lor au rămas doar cei din vechea generaţie, şi ei tot mai puţini. Întîlnirile de la Constanţa (singurele existente în ultimii ani), în ciuda efortului meritoriu al celor care le organizează, sînt mai mult un mod de socializare decît discuţii tematice veritabile sau lansare a unor proiecte viabile. Un festival internaţional cu doar două prezenţe străine nu-şi merită numele. Şi, de fapt, nici din ţară (din afara Constanţei) nu vin decît o mînă de participanţi (mai puţini decît degetele celor două mîini).  

 În situaţia dată, internetul oferea o deschidere nesperată unei comunităţi mici, laxe şi mult prea răspîndite: posibilitatea de contact cu oricine, la orice distanţă, fără deplasare, fără costuri financiare, fără pierdere de timp. Concursul pe care l-am lansat la 1 aprilie 2007 a prins tocmai pentru promptitudinea şi comoditatea lui. Totul se face doar prin email: primirea poemelor şi confirmarea primirii, votarea şi confirmarea ei, afişarea rezultatelor, odată cu trimiterea tabelului care atestă că corectitudinea calculării voturile participanţilor. Transparenţa modului de organizare şi obiectivitatea (nu neapărat şi calitativă a) stabilirii rezultatelor au fost punctul cel mai atractiv al concursului. Nu e de mirare că pînă acum au participat la el deja 150 de persoane: vechi iubitori ai haiku-ului, persoane care au aflat de haiku prin intermediul internetului, persoane care ştiau şi încercau haiku-ul dar nu reuşeau să intre în legătură cu alţi adepţi ai lui şi, evident, tot felul de gură-cască în trecere. Oricum, haiku-ului de la noi i s-a făcut poate mai multă promoţie în aceşti trei ani decît în cei aprope 20 anteriori.

 ID: Care sunt câştigurile acestei activităţi pe net, activitate al cărui arhitect sunteţi: site-uri, teme concurs, dezbatere, punctaje, clasificări – toate întocmite, conduse cu pricepere şi dăruire?

 CTA: Rezist ispitei statisticii şi rezum marile reuşite la numai trei. Prima este apariţia unei noi generaţii de autori de haiku între 30 şi 50 de ani. Numărul lor, pe care-l estimez la peste 30, chiar dacă nu au publicat încă volume, este deja aproape dublu faţă de cel al autorilor vechi care mai sînt interesaţi şi astăzi de haiku şi mai publică în revistele specializate.

 A doua reuşită este că, la orice oră din zi sau din noapte, oriunde te-ai afla în ţară sau în lumea largă, dacă eşti conectat la internet, poţi accesa pe site-uri în limba română suficiente mijloace de iniţiere: antologii, volume personale, lecţii şi comentarii la poeme haiku, informaţii despre haiku-ul de la noi şi din afară, despre concursuri şi rezultate şi despre comunitatea tot mai închegată a celor interesaţi de haiku. Depăşind dificultăţile insurmontabile altfel ale inexistenţei acestor materiale în librării şi biblioteci publice.

 Cea de a treia este că viaţa iubitorilor de haiku a devenit mai însufleţită şi mai alertă prin interemediul celor două concursuri, lunar şi săptămînal, dar şi a site-ului Un haiku pe zi, unde timp de aproape doi ani s-a completat un vers lipsă dintr-un poem, ulterior fiind comentate şi poemul propus, şi încercările participanţilor.

 Dar aceşti trei ani au fost doar începutul. Am simţit că trebuie să atrag şi alţi iubitori de haiku în activitătăţile de organizare şi administrare a constelaţiei de site-uri pe care le-am înfiinţat. Internetul deschide perspectivele colaborării şi cooperării cu persoanele active care pot dovedi şi ele iniţiativă, capacitate organizatorică şi dorinţă reală de a face ceea ce ştiu sau învaţă şi pentru alţii. Important este ca treptat ceea ce făceam singur să poată fi delegat şi preluat şi de alţii. Aşa cum s-a întîmplat deja cu concursul săptămînal de pe grupul yahoo Romanian Haiku de care acum se ocupă vreo cinci persoane mai inimoase (în sistem franciză, ca să fac pe grozavul). La urma urmei, tocmai această capacitate de interacţiune creează o comunitate închegată.

 ID: La începutul mişcării haiku (!!!)  prin anii ’90,  pt. susţinerea afirmaţiei că micropoemul haiku este poezie, literatură adevărată, s-au dat exemple de versuri scrise de Nichita Stănescu, Marin Sorescu (alţii nu mai ştiu), scriitori consacraţi, versuri catalogate unele ca haiku iar altele  (ceva mai aproape de realitate) în stil haiku… Eu cred (şi nu doar eu) că nu se scrie haiku aşa, accidental, întâmplător… Câte din cele peste 2000 de poeme scrise de Basho, sunt considerate adevărate haiku?

 CTA: Acele cîteva nume de poeţi români conscraţi care au cochetat cu haiku-ul au fost folosite mai curînd de cei care lansau mişcarea haiku pentru a face promoţie genului prin autoritatea lor şi în niciun caz pentru valoarea realizările lor exotice în spaţiul literar de la noi. Haiku-ul este un gen ascetic al cărui gust nu-l deprinzi fără să te dedici lui o vreme. Evident, nu poţi scrie din nimereală. Mai ales pentru că, în prealabil, trebuie să te dezbari de multe ticuri ale liricii occidentale. Altfel vorbind însă, Bashō nici nu a scris haiku, genul este lansat de Shiki la sfîrşitul secolului XIX, care însă, pentru a se revendica de la înaintaşi cu renume, a considerat culegerile de hokku (strofele de început ale poemelor în lanţ) ale înaintaşilor drept haiku. Regulile haiku-ului au fost stabilite şi reconsiderate de-abia în secolul XX. Este normal că, Bashō nu putea să scrie după nişte reguli stabilite ulterior.

 Cred însă că exigenţele prea rigide ar trebui puţin relaxate. Se scrie astăzi mult haiku în lume şi sînt luate în consideraţie şi haiku-ul clasic, şi cel contemporan, şi unul inovativ.

 Ciudat e că poeţi consacraţi care în aparenţă dezavuează această poezie, încearcă să scrie haiku, senryu, pretinzând că doar exersează (chiar şi atunci când le publică!).  Rezultatele unor astfel de exemple te duc cu gândul la încercările unor artisti plastici şcoliţi de a desena/picta ca ţăranii pictori de icoane, adică de a face pictură naivă…

 ID: Este tentaţia celor care nu catadicsesc nici măcar să citească destul haiku pentru a-l putea aprecia cu adevărat. Ei scriu şi haiku doar ca o joacă. Pentru ei e un gen neserios şi, dacă îl încearcă, o fac doar ca să arate că ar putea face şi asta, dar nu se obosesc să-l practice decît tangenţial, ca o distracţie. Dealtfel, acest lucru e valabil şi pentru mulţi din cei care scriu haiku, o fac doar de mîntuială ca un hobby oarecare, pe care-l pot abandona oricînd pentru un altul.

 Eu am rămas un nostalgic al revistelor, al corespondenţei cu confraţii Vasile Moldovan, Radu Patrichi, Serban Codrin, Dan Doman, al călătoriilor pe la cenaclurile din Slobozia sau Tg. Mureş cu maestrul Aurel Rău, sau cu prozatorul Nicolae Benea; îmi amintesc ce lume bună trecea pe la Cenaclul de la Cluj. Haijinii internauti de astăzi corespondeaza intre ei, se intalnesc?

 CTA: S-au schimbat multe în anii din urmă. Viaţa este mai accelerată, oamenii sînt mai ocupaţi şi îşi găsesc mai greu timp pentru a se deplasa. Şi organizatorii s-au împuţinat sau au obosit. Iar sursele financiare de care dispun sînt mai precare. Cenaclurile au rămas doar cu numele. Iar autorii de haiku au reuşit să se izoleze nu doar de restul literaturii ci şi de cei care promovează prin felurite evenimente cultura japoneză.

 A cam dispărut corespondenţa tihnită şi poate mai caldă pe hîrtie. Emailul este mai rapid, mai succint, mai tehnic, mai pragmatic. Se schimbă de obicei un fel de bileţele. Şi foarte multe ataşamente. Tot ce nu este obiect poate fi trimis cu mult mai multă promptitudine prin eterul virtual.

 Eduard Ţară a organizat un concurs de haiku în limba engleză, cuplat la festivalul internaţional Origami Peace Tree, la care am fost preşedintele juriului. A fost un moment în care mi-am dat seama de oportunităţile pe care le deschide şi haiku-ului asocierea la asemenea evenimente. La festivitatea de deschidere, unde am prezentat rezultatele concursului, am putut să fac promoţie haiku-ului prin intermediul unor prezentări power point, mult mai sugestive decît simpla citire a unor texte prea austere pentru un public neiniţiat.

 În afară de cîteva lansări de carte la care ne-am întîlnit (şi ne-am văzut prima oară deşi ne cunoaşteam de mult) în Bucureşti, Timişoara, Bacău şi Curtea de Argeş, repetînd şi sesiunea de pps-uri, încercăm din toamna trecută nişte întîlniri lunare cu cei care pot veni în Bucureşti. E un început cu poticneli şi avîntări repetate. Avem în proiect şi o asociaţie prin care sperăm să dăm şi o bază juridică celor pe care le întreprindem.

 ID: Câteva exemple de haiku-uri reuşite, poeţi care s-au format în acest cadru generos, la  acest cenaclu digital, virtual, şi care s-au remarcat la concursuri naţionale/internaţionale.

 La doi ani de la înfiinţarea ROMANIAN KUKAI, cei grupaţi în jurul concursurilor au scos şi cîte un volum. Concursul săptămînal, un volum colectiv: Primul cocor, iar cel lunar împreună cu cel săptămînal, o antologie mai ambiţioasă cu o selecţie drastică (numai 82 de poeme): Antologie de haiku Romanian Kukai. Sînt singurele volume de acest fel de după ultima antologie din 2004 a lui Ioan Găbudean, Surîsul crizantemei. Sperăm să putem face acest lucru şi în anii ce vor urma. Pentru a rămîne la o selecţie mai aproape de obiectivitate, voi cita doar cîţiva dintre autorii remarcaţi prin interemdiul concursului ROMANIAN KUKAI, ale căror poeme sînt prezente în antologia mai sus amintită:

noaptea-nvierii -

în mijlocul şoselei

leşul unui câine

(Livia Ciupav)

 

piersic în floare -

vechea poartă a casei

scârţâie mai des

(Henriette Berge)

 

cătun pe culme –

sub lună ecoul şi

nicio potecă

(Doina Bogdan Wurm)

 

cerul înstelat -

pe luciul lin al apei

lotuşi albi

 (Magdalena Dale)

 

gară-n Bărăgan –

vântul face haltă şi

mai ia un ciulin

 (Florentina Loredana Dalian)

 

noapte de iarnă –

liniştea îşi face cuib

în sufletul meu

(Tincuţa Horonceanu Bernevic)

 

cu noaptea-n cap

ţăranul taie via –

zi de mucenici

(Corina Ion)

 

noapte fără somn –

doar greierii mai luptă

cu maneliştii

 (Gabriel Iordan-Dorobanţu)

 

Dealul Cucului –

o singură stăpână

ciocârlia

 (Felicia Leş)

 

cu miezul prea copt

pepeni sparţi sub tarabe –

sfârşitul verii

(Gabriela Marcian)

 

arşiţa nopţii –

luna nu mai încape

în nicio baltă

(Flavia Muntean)

 

umbra căpiţei –

la amiază se-odihnesc

două seceri

 (Dan Norea)

 

ultimul îngheţ –

pe rug mucenicul

urmându-şi calea

 (Ion Răşinaru)

 

gangul viscolit –

o vrabie ciugulind

pâinea orbului…

 (Valeria Tamaş)

 

zăpadă pe munţi –

în vale înfloreşte

alb liliacul

(Maria Tirenescu)

 

ploaie de stele –

greierii macină-ncet

tăcerea nopţii

(Corneliu Traian Atanasiu)

 


 

CTA luat la întrebări



 Întrebat de Angela Baciu pentru revista Agero


Întrebat de Petruț Pârvescu pentru Scriitorul - destin și opțiune


Întrebat de Iulian Dămăcuș pentru revista Vatra


Întrebat de Liliana Negoi pentru blogul Din dragoste pentru artă


Întrebat de Anca Popescu brezeancă prin adopțiune



miercuri, 8 aprilie 2026

Întrebat de Petruț Pârvescu

 


Petruț Pârvescu: Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?



 Corneliu Traian Atanasiu: Nu sînt un scriitor în sensul unei înclinări native sau a unei ambiţii compensatorii pentru viaţa netrăită. S-a întâmplat însă că la un moment dat am simţit că scrisul mă ajută să mă găsesc, să mă formez, să aflu cine sînt evoluînd pentru a-mi atinge limitele şi pentru a-mi găsi astfel un sprijin interior. Dacă e vorba despre o opţiune (nu mi-a trecut niciodată prin minte să mă cred predestinat scrisului), ea este doar una dintr-un evantai mai larg de hotărîri pe care le-am  riscat pentru a-mi alege o viaţă cît mai puţin supusă derivei generale.

Nu m-a atras şi am evitat lumea literară. Am cochetat vag cu publicistica şi mi-am găsit un fel de vocaţie de a îndruma un grup restrîns de persoane care iubesc haiku-ul abia pe internet.

 PP: Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

 CTA: Debutul, nu publicistic ci doar în sensul dobîndirii năravului de a scrie, a fost determinat de o criză existenţială a tinereţii (N-am scris niciun rînd în adolescenţă.) O criză, ajunsă pînă în pragul unei maladii medicale, pe care, dumnezeu ştie cum, am reuşit (vorbă mare, s-a nimerit am avut norocul) să o dirijez înspre una de creştere.

Am scris la început, ca tot românul, eruptiv, poezie. Vorba vine, nu prea citisem destul ca să pot scrie aşa ceva. Am avut norocul că, scriind Blandianei, la rubrica din Contemporanul, în care răspundea veleitarilor, am primit cîteva răspunsuri care m-au liniştit. Aprecierea scrisorilor (cred că destul de pătimaşe) nu era şi aceea a versurilor. Eram, într-un fel, recunoscut. Brînză bună în burduf de cîine.

De la o vreme, locuind în Breaza, umblam pe coclauri cu un carneţel în buzunar. Cu vremea s-au făcut nişte teancuri din care am scos vreo sută de aforisme. Am simţit că mă confirmă. Mă scrisesem. La modul concentrat de a scrie mă ajutase şi un volum de aforisme ale lui Blaga.  S-a întîmplat apoi că am beneficiat de un răgaz de aproape 6 luni de concediu medical pentru o fractură de tibie întîmplată pe munte. Citisem Magicianul lui John Fowles, simţeam că există acolo o interpretare existenţială care mă tenta, pe care am numit-o  Ironia sorţii. Am mai citit de vreo trei ori volumul şi am scos o sumă de citate. Apoi încet, încet am încropit un eseu de vreo 40 de pagini. Timp am avut destul. N-am avut încredere că pot duce lucrul pînă la sfîrşit şi m-am mirat oarecum că am reuşit.

De-acum, m-am simţit pregătit să scriu eseuri scurte.

 PP:  Care a fost drumul până la prima carte ?

Drumul ăsta nu l-am încheiat încă. Deşi dacă m-aş mobiliza şi aş beneficia de o mică sponsorizare, materialul este gata pentru două volume. Unul de eseuri scrise timp de vreo 10-15 ani, o parte citite la Radio Cultural şi publicate în Dilema. Altul de eseuri, teorie, comentarii la poeme haiku din ultimii 5 ani.

Am preferat să editez, pentru a stimula mişcarea haiku, patru volume colective ale grupului Romanian Haiku, o antologie şi două volume cîştigătoare ale concursului de debut ale grupului RO KU.

 PP: Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Poate să pară ciudat, dar cei trei autori pe care i-am cultivat cu stăruinţă în vremea în care mă formam au fost Lucian Blaga, Albert Camus şi Marin  Sorescu. Deşi extrem de diferiţi, toţi trei mi-au fost un sprijin serios în a afla cu adevărat cine sînt, aflîndu-mi extensiile spirituale. După ei, au urmat mulţi alţii, cu perioade mai lungi sau mai scurte de coabitare, dar niciunul nu s-a infiltrat atît de adînc în temeiurile fiinţei mele precum cei trei.

Am cochetat şi cu prezenţa în cenacluri dar mi s-a părut plictisitor şi lipsit de eficienţă. Nu am avut prieteni literari.

 PP: Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

 Pe vremea cînd îl citeam pe Camus şi discursul lui la primirea premiului Nobel, puteam spune mai multe. Acum, puritatea acelor gînduri s-a tulburat mult. Şi sînt convins că şi intelectualul, şi scriitorul sînt persoane foarte labile şi uşor coruptibile. Scriitorul acela în care să poată crede fără rezerve cititorul nu ştiu dacă mai există. Scriitorul este, la urma urmei, un ins dependent de contractele de tot felul cu puterea care-l subvenţionează. Pe care nu le poate refuza şi pe care, de obicei, le vînează.

 PP: Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Cu părere de rău, nu pot să-mi spun părerea pentru că nu mai citesc literatura română contemporană. Nu pentru că mi s-ar părea că nu merită, dar îmi distribui timpul altfel şi nu mai are loc în preocupările mele cotidiene.

 PP: Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...

 CTA: Cred că timpul pentru creaţie ţine de vorba bate fierul cît e cald. Oricît material ai strînge şi oricît de bine l-ai prelucra, dacă nu-l finalizezi la vreme este aproape pierdut. După luni şi ani, nu mai înţelegi nimic din ce ai adunat. Nu mai eşti pe aceeaşi undă, a dispărut scînteia care lumina totul. Am un respect deosebit pentru prozatorii de mari dimensiuni, mi se pare că efortul lor este imens pentru a ţine totul în mînă şi, realmente, întreruperile îi scot din priză. Dar cel mai periculos lucru este faptul că în timp scade, aproape pînă la dispariţie, interesul pentru subiectul, tema, modalitatea de abordare a lor.

Timpul pentru creaţie este timpul liber. Pe care eşti dispus să-l dedici scrisului. Pentru mine, timpul pensionarului (Dacă nu aude nimeni, o să mă destăinui: toată viaţa am exersat comportamentul de pensionar. Şi pensia m-a prins în vîrf de formă.)

 PP: Facultataiv : În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.

 CTA: Haiku-ul haiducesc

 

Fragmentul de mai jos face parte dintr-o încercare puţin mai extinsă, Miza pe poezie, în care făceam o scurtă incursiune în biografia eului auctorial al lui Lucian Blaga. L-am adus aici pentru că, pe linia altor cîteva încercări, mi se pare semnificativ pentru apropierea de anumite opţiuni existenţiale la care ar consimţi şi cei care scriu haiku.

 *

În degringolada începută cu În marea trecere şi continuată în volumele de pînă la Nebănuitele trepte, unde întreaga lume e într-o perpetuă destrămare, iar eul autorului, tăgăduindu-şi dreptul şi vocaţia existenţială, nu osteneşte să se dezică de o viaţă nedemnă, Haiducul pare să vestească o posibilă soluţie mîntuitoare. Paradoxală în sine, ea este asumată de nevoie doar de cei proscrişi şi osîndiţi la o virilă însingurare şi la un veşnic anonimat.

Conştient sau nu de asumarea ei, poate ezitantă încă, Blaga certifică această îndoială prin vorbirea evocatoare la persoana a treia, evitînd o identificare declarată cu haiducia. Încă tatonează, cochetează cu un destin pe care îl mlădiază totuşi într-atît încît oricine poate recunoaşte în el o soartă marcată de o vocaţie lirică. Deocamdată el prezintă această soartă, o descrie şi o îndreptăţeşte prin transpunere-transfigurare în registrul liric.

 Din capul locului, este evidentă o anume fatalitate potrivnică, osînditoare, care-l împinge pe haiduc în codru:

 “Va trebui să taie de-acum

potecile toate de-a curmezişul.”

 Există însă simultan şi un dor de ducă şi deja o recunoaştere şi o asumare a unei misiuni, devenită fermă şi mărturisită:

 “Va să desferece duhul pădurii

şi şipote negre cari cîntă.”

 Neîndoielnic acest duh al pădurii este unul al dinamismului spiritual regenerator, iar încrederea în convertirea în cîntec a negrei mîhniri a şipotelor, legate poate de-o vrajă nefastă, este şi ea limpede. Dealtfel, exilul semivoluntar al haiducului este recunoscut ca o descălecare în împărăţie: “Intră în codru, în patria verde”. Codrul, muntele sînt patria noii vieţi dezlegate de povara şi reperele vieţii anterioare: “S-a pierde în munte, s-a pierde, / uitîndu-şi de mumă şi moarte”.

 Tonul elegiac, baladesc, accentuînd ruperea tragică de lume (sau doar de o anume lume, de cea profană): “N-o să-l mai vadă nimeni cu anii. / Numai de sus pretutindeni / l-a dovedi cu ţipăt uliul / şi buha cu scurte jelanii”, pune în cumpănă două lumi în cadrul unui ritual iniţiatic. Asumarea haiduciei este moarte pentru lumea veche şi totodată renaştere într-o lume nouă, aceea a poeziei în care singurii martori şi însoţitori ai celui ce a îndrăznit sînt fiinţe la fel de singuratece ca şi el – şerpii, uliul, buha –, de a căror simbolică maiestate şi înţelepciune se simte deja contaminat.

 Clipa ezitantă, “cu mîna în barbă” (“Gîndeşte aiurea, la aur, la sînge, / şi-şi face inele din iarbă”), de o nostalgică şi totuşi ironică nehotărîre, pare, la o citire mai atentă, a inversa conotaţiile celor două lumi, lumea profană, socială fiind cea ahtiată de aur şi sînge, în timp ce haiducia se mulţumeşte a agonisi doar delicate şi efemere inele de iarbă. Clipa capătă astfel alura unui meditativ moment de convertire, de îmblînzire, de schimbare a înţelesului norocului.

   Bucuresti, 2012

 

marți, 7 aprilie 2026

Întrebat de Angela Baciu pentru revista AGERO


 

ANGELA BACIU: Cine sunteti Dumneavoastra D-le Atanasiu, pentru cei ce inca nu va cunosc ?



CORNELIU TRAIAN ATANASIU: Sînt la o vîrstă la care îmi e tot mai greu să răspund la această întrebare. Cred că sînt încă un ins foarte ciudat pentru cei care s-au nimerit în preajma mea sau care m-au însoţit o vreme pe căi mai puţin bătute. Pentru cei care nu mă cunosc, ca să nu-i derutez prea tare, voi spune că sînt un nonconformist a cărui viaţă s-a desfăşurat după deviza: lenea nu trebuie irosită. Mi-am dat seama foarte repede că banii (şi toate celelalte lucruri pentru care te zbaţi în societate) îţi fură lucrul cel mai preţios – timpul. Am vrut să dispun de cît mai mult din timpul meu şi, odată ce am reuşit asta, am devenit un leneş frenetic. Am făcut o grămadă de lucruri care nu se fac. Subliniez acest lucru pentru că am făcut şi lucruri indezirabile şi riscante, dar mai ales lucruri pe care oamenii de azi nu le mai fac. Cu ele mi-am îmbogăţit timpul, schimbîndu-l în ceva care nu mai poate fi convertit în bani.

 După ce am lucrat 10 ani în Bucureşti, m-am retras (retired) ca să mă pregătesc pentru viaţa de rentier (pe care mi-aş fi dorit-o) la Breaza (Prahova). Rentier n-am devenit, dar am putut reduce motoarele profesionale (şi claxonul) la minimum, ocupîndu-mă cu... colindatul dealurilor şi munţilor, mersul pe bicicletă, înotul, schiul şi – de ce nu – cititul şi scrisul. În felul ăsta, cînd, la începutul mileniului, am ieşit la pensie, aveam o vastă experienţă în domeniu şi o vocaţie de nezdruncinat.

 Ştiind să bat la maşină cu toate degetele (metoda oarbă), îmi doream, fără să ştiu cu adevărat ce este, un calculator pentru scris. Aşa am început o aventură pe care nu o bănuiam. Nu am avut de la început conexiune la internet, dar din momentul în care am făcut şi acest pas, mi s-a deschis un orizont extrem de provocator, plin de surprize şi seducţii.

AB: Cum descrieti munca Dvs.si proiectele pe care le-ati realizat pentru cunoasterea poeziei haiku (si a altor forme), prin ce este utila?

CTA: Cu haiku-ul m-am întîlnit pe agonia.ro, unul din site-urile literare de la noi, extrem de tîrziu. Eram însă oarecum pregătit pentru această întîlnire, îmi plăcea şi încercasem un gen de poezie concisă şi densă şi aveam ochiul versat al celui care colindase singur pe coclauri. Pe site era o mînă de oameni care scria aşa ceva cam după ureche, mai curînd poeme în forma 5-7-5 care nu prindeau şi spiritul haiku. Am avut însă norocul că era acolo şi cineva care se străduia mai de mult şi dobîndise deja ceva ştiinţă şi abilitate, Maria Tirenescu.

 După vreun an, am ajuns şi la cenaclul Societăţii Române de Haiku şi am aflat şi de revista lor. Între timp, găsisem cîteva site-uri de limbă engleză specializate în poezie niponă şi unul, Shiki Monthly Kukai, pe care se desfăşura un concurs lunar. Am participat o vreme la acest concurs şi aşa mi-a venit ideea de a lansa un concurs similar şi pentru cei care scriu haiku doar în limba română. În februarie 2007, am lansat ideea pe un blog făcut de mine, ROMANIAN KUKAI,  şi mi-am asociat două colaboratoare, pe Magdalena Dale şi Maria Tirenescu, iar pe 1 aprilie a avut loc prima etapă a concursului. Concursul se desfăşoară de atunci lună de lună şi am terminat de curînd a 20-a etapă. Am avut pînă acum 738 de participări, luna aceasta 49 – cei mai mulţi, cu 117 participanţi diferiţi.

 Între timp, am avut ocazia să-i cunosc şi pe cei din Societatea de Haiku din Constanţa, care organizează an de an întîlnirea autorilor de haiku din România, e adevărat, cu o participare destul de firavă a celor din ţară, dar cu multă cordialitate şi tenacitate din partea organizatorilor. În fine, am aflat cele cîteva nume de autori prestigioşi, precum şi de cele două reviste specializate care mai apar la Bucureşti şi Constanţa şi de alte cîteva care deja se stinseseră. Un fel de bilanţ deloc încîntător am citit într-un articol publicat de Şerban Codrin în revista Poezia din Iaşi. Era vorba acolo de un impas al poeziei haiku de la noi.

 A fost momentul în care mi-am dat seama că în jurul concursului început s-ar putea regrupa o comunitate cu slabe legături de comunicare, dispersată, oarecum lipsită de cunoaşterea scurtei şi zbuciumatei sale istorii şi, mai ales, în criză serioasă de informare promptă şi serioasă. Iar internetul era instrumentul cel mai adecvat pentru această iniţiativă. A urmat un maraton al dotării acestei schiţe de proiect cu logistică necesară, toată fiind realizată pe bloguri, site-uri gazdă gratuite care oferă oportunităţi nebănuite celor ce se hazardează să le folosească.

 Concursul kukai l-am lansat deci nu doar ca un concurs în sine, ci şi ca un mod de a întreţine dorinţa de a învăţa ce e haiku-ul şi de a deprinde într-un ambient propice gustul său. Emulaţia rămîne însă doar miezul său emoţional, ţinta rămînînd aceea de a-i determina pe participanţi ca, bucurîndu-se de atmosfera concursului, să se apropie cu seriozitate de sursele care îi pot ajuta să se perfecţioneze. ROMANIAN KUKAI s-a transformat treptat într-o revistă cu foc continuu cuprinzînd nu numai documentele referitoare la concurs, ci şi informaţie variată despre poezia niponă, lecţii de haiku, articole teoretice şi comentarii la poeme, interviuri şi portrete, prezentarea evenimentelor şi întîlnirilor din lumea poeziei nipone etc.

 Curînd, am diversificat oferta. Pe lîngă site-ul mamă a apărut o întreagă constelaţie: patru site-uri pe care s-au putut publica poeme sezonale, OGLINDIRI pe care am publicat poeme care au cîştigat premii la concursuri interne, dar mai ales internaţionale, o versiune rezumată în limba engleză pentru a fi cunoscuţi şi dincolo de limba română, o primă antologie a premianţilor la aniversarea unui an de concurs şi un site care prezintă într-o formă atractivă (slide-show) cîştigătorii concursurilor noastre.

 Una din dificultăţile întimpinate a fost aceea că mulţi dintre autori nu au computer şi abilităţi de utilizatori, deşi sînt personalităţi valoroase ale comunităţii haiku. Pentru cîţiva dintre ei, Ioan Găbudean, Şerban Codrin, Manuela Miga, am făcut efortul de a le pune la dispoziţie bloguri pe care să fie prezenţi în spaţiu virtual.

 În fine, ultimul lucru pe care l-am intreprins a fost să constituim pe un site gazdă, calaméo, BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI unde pot fi gasite volume online: antologii  de poezie şi plachete de autor. În nici 6 luni, am strîns acolo 26 de publicaţii.

AB: Ce corespondenti valorosi aveti si cu ce echipa lucrati?

CTA: Echipa iniţială a fost formată din patru persoane. Acum, mai sîntem doar trei autori pe ROMANIAN KUKAI. Eu mă ocup de toată bucătăria concursului lunar şi am încercat să găsesc mereu alte deschideri spre alte forme de acţiune pe internet, dar, de la o vreme, şi pentru a atrage pe cei care nu folosesc încă internetul. Dispunem acum de aproape 20 de bloguri, un grup de discuţii şi un forum.

 Magdalena Dale se ocupă în special de English Version şi de corespondenţa cu cei de limbă engleză, precum şi cu traduceri. Maria Tirenescu de concursurile din afară pe care le prezintă pentru cei care doresc să participe la ele, dar şi de urmărirea rezultatele participării românilor la concursuri internaţionale şi de prezenţa lor pe site-uri şi în publicaţii din afară. De asemenea, are grijă de blogul Crizantema, destinat revistei şcolare pe care o editează Ioan Găbudean, şi de un blog sezonal, Iarna în România. Altfel, sîntem însă în contact permanent pe mess pentru orice consultări sau hotărîri mai delicate. Calitatea colaborării noastre se poate măsura în primul rînd prin faptul că toţi trei am progresat foarte mult în aceşti nici doi ani în găsirea şi utilizarea facilităţilor pe care ni le oferă internetul pentru ceea ce întreprindem.

 Echipei iniţiale i s-au adăugat doi colaboratori inimoşi, Valeria Tamaş şi Dan Norea, care au iniţiat şi care administrează acum un concurs săptămînal pe grupul de discuţii (yahoo) ROMANIAN HAIKU. Concursul a împlinit de curînd un an şi participanţii au de gînd să scoată un prim volum colectiv recoltat din poemele cu care au participat la întrecere. Livia Ciupav face diplomele electronice pentru cîştigătorul din fiecare săptămînă.

 Flavia Muntean a avut iniţiativa de a face şi a administra şi un forum, La portiţă, care sper să-şi găsească o funcţionalitate mai adecvată. Deocamdată, acolo există o succintă prezentare a valorilor estetice ale poeziei nipone şi s-a desfăşurat un concurs de comentarii.

 Am avut însă şi colaborări cu multe persoane generoase (se pare că internetul stimulează asemenea întîlniri şi cooperări dezinteresate) în chestiuni punctuale de natură tehnică.

 Corespondenţii care nu folosesc internetul sînt foarte greu de abordat, se pare că n-au spontaneitatea celor ce uzează de mijloacele folosite în prezent. Am realizat contacte prin poştă şi telefonic, dar legătură rămîne doar sporadică şi inconsistentă. O parte dintre ei însă pătrund cu încetul şi pe internet, fiind deocamdată în perioada de incubaţie.

 Alţii sînt autori mai interesaţi de alte genuri, deşi au cochetat o vreme şi cu haiku-ul. Poate că a existat o perioadă mai efervescentă în trecutul nu prea îndepărtat care i-a sedus fără să-i fidelizeze însă.

AB: Cum caracterizati tendintele culturale ale vremii noastre?

CTA: Dacă păstrăm cuvîntul cultură pentru a numi ceea ce totuşi oferă societatea de consum şi agreează publicul larg, este evidentă preferinţa pentru divertismentul de calitate îndoielnică, pentru mixajul genurilor şi pentru un tip de spectacol gălăgios euforic. Cultura de calitate nu mai are loc în acest amalgam decît în doze homeopatice pentru a nu intoxica burdihanele obişnuite să înfulece pe nemestecate. Elitele, dacă mai există în această nouă formulă intitulată VIP, au adoptat fără reţinere gustul vulgar al maselor. Pentru multă vreme, dacă nu pentru totdeauna.

 Există însă şi cultura în sensul înalt, dar ea nu mai este decît una de rezervaţie care va rezista doar pentru că e protejată prin sponsorizări, fundaţii etc, dar nu va mai avea nicio legătură cu ceea ce închipuia, poate prea exaltat, iluminismul. Odată cu declinul naţionalismului ofensiv, cultura nu mai prezintă interes pentru stat, nu mai este un mijloc de educaţie patriotică şi nu mai e promovată. Rămîne doar apanajul unui grupuscul fără impact asupra maselor, produsă şi consumată aproape autarhic. O oază oricînd în pericol de a fi înghiţită de deşertificarea vieţii.

 O altă tendinţă este însă fărîmiţarea şi sectorializarea culturii. Un fel de democratizare fără frontiere care duce la cultura de ghetou. Este exaltată producţia şi savurarea unor genuri locale în grupuri de cele mai multe ori orgolios-închistate într-un fel de patriotism local. Trebuie să recunosc că şi haiku-ul este pîndit de un astfel de pericol. Totuşi, prin aportul internetului şi al limbii engleze, există deja o universalizare a lui care face ca mica noastră comunitate să fie doar o parte a uneia virtuale de dimensiuni planetare.

 AB: Exista, in plan literar, un conflict intre generatii?

CTA: Nu doar pe plan literar. Şi nu doar de azi, de ieri. Cioran, pe la 20 de ani, avea un plan de exterminare a tuturor celor peste 40 de ani. Există mai degrabă o dorinţă acerbă a celor tineri de a-şi afirma tupeul şi veleităţile. Şi, la fel de firesc, cei mai în vîrstă, care au obţinut poziţii, ţin cu dinţii de ele.

 Pe alt plan cred însă că a scăzut drastic şi dorinţa celor tineri de a fi în preajma celor de la care ar avea de învăţat şi a ultimilor de a se ocupa de cei care-i urmează. Pe ROMANIAN KUKAI, am ales o afirmaţie dintr-un interviu cu Eduard Ţară: "Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii" ca reprezentativă pentru spiritul pe care vrem să-l cultivăm.

AB: Cum tineti legatura si ce oferiti cititorilor internetului?

 CTA: Principalul mijloc tehnic de legătură este lista amatorilor de poezie niponă online,  LAPNO. Este o listă care cuprinde 130 de adrese email ale participanţilor la concursul nostru, dar şi ale altor persoane interesate. Acestei liste îi trimitem toate documentele concursului: invitaţia de participare, la vot şi rezultatele. De asemenea, multe noutăţi le semnalăm astfel tuturor. Lista se îmbogăţeşte mereu cu numele noilor participanţi sau ale noilor membri ai grupului yahoo.

luni, 6 aprilie 2026

Interviu cu scriitorul Șerban Codrin (IV)

 

Aceasta e ultima parte a celor două interviuri luate la distanţă de 10 ani lui Şerban Codrin de către Angela Baciu.



 ANGELA BACIU: Acum aveţi prieteni literari?

SERBAN CODRIN : Da, am prieteni literari în cu totul alte localităţi şi… nu ne întâlnim niciodată. Dacă destinul nu m-ar fi îngropat de viu în Slobozia, aş fi devenit, probabil, profesor universitar de istoria muzicii sau în alte domenii, dar… am renunţat la astfel de împliniri profesionale şi sufleteşti. O zi şi o noapte au prea puţine ore pentru a realiza ceea ce îmi propun. Sunt acuzat că risipesc vremea, prea mă plimb de unul singur şi complotez împotriva umanităţii: în timpul orelor de pierde-vară mi-am construit cărţile, ba, în parte, le-am scris pe zeci de carneţele boţite în buzunar.(…)



AB: Cum vedeţi fenomenul «subliteraturii» practicat de unii? Uniunea Scriitorilor ar trebui să ia măsuri restrictive?

SC: De ce consideraţi că ar exista un fenomen al «subliteraturii»? …Pare o simplă boală de sezon, care va lăsa urme sau se va şterge definitiv, fără nici o consecinţă. Eu cred în a doua variantă. Creştinismul a cenzurat ideea de dragoste şi a redus-o până la limite ridicole. Acuzaţiile de licenţiozitate, frivolitate, pornografie, pentru că la aceste domenii vă referiţi, sunt… nişte falsuri. Capitolul subliteraturii cuprinde titluri precum «Mitrea Cocor», 1907, «Mărul de lângă drum», «Ţie-ţi vorbesc, Americă», «Imn partidului», «Minerii din Maramureş», «Şoseaua Nordului», nicidecum «Arta iubirii» de OVIDIUS, «Poemele pasiunii» de Pierre LOUIS, ori «Comedia infernală» de Emil BRUMARU.

Numai cine nu ştie să citească are impresia că în romanul «Tristan şi Isolda» se proclamă adulterul drept virtute tutelară, când în realitate este «cel mai fermecător dintre poeme» (Denis de ROUGEMONT). Ce spui de faimoasa «Povestea poveştilor» de Ion CREANGĂ? Câte pagini s-au mai scris in literatura română de o expresie stilistică atât de înaltă şi savuroasă? Probabil, numai nenea Iancu a mai reuşit ceva în «Pastramă trufanda», cel puţin în voluptatea levantină. Băieţii aceştia imberbi cu fetiţele lor naive, care abia au desoperit dormitorul sau boscheţii patriei, se năpustesc să scrie fără conştiinţă estetică. Este vina lor, nicidecum a lui Francois VILLON, BAUDELAIRE, APOLLINAIRE, Emil BRUMARU. Criticul şi istoricul literar, teribilul Marian POPA, ar fi alcătuit o Antologie a poeziei şi prozei licenţioase româneşti, cu pagini clasice din cronicari, Budai-DELEANU, REBREANU, Ion BARBU…

Cunosc autori contemporani cu texte suculente prin umorul şi râsu-plânsul, de-ar fi să-i arăt cu degetul de aur pe Marian DOPCEA, Mircea CĂRTĂRESCU, Radu ALDULESCU, Florin IARU… Am citit multă literatură erotizantă, piperată licenţios, dar ce spui de «Ana Karenina», măreţ imn de dragoste, chiar dacă adulterin, pentru că acest suprasentiment uman, iubirea, are atâtea semnificaţii, fir-ar ale dracului şi ne pândeşte cu mii şi mii de feţe ciudate…

Cât despre intervenţia breslei scriitoriceşti? Ce să caute cu vidanja în cerneala poeţilor? Cine-i cocoş de rasă cântă bărbăteşte, cine-i avorton se stinge cu oricâte exerciţii de potenţă artificială…(…).

AB: Care credeţi că este datoria şi rolul unui scriitor la începutul secolului XXI?

SC: De ce nu mi-au pus întrebarea aceasta la începutul secolului al XIX ori al XX sau al altuia, oricare? La sfârşitul secolului XXI se va face bilanţul şi se va trage linie. Contabilii literari se vor întrece să arate cu degetul spre creatori, echivalenţii din alte vremuri ai lui DOSTOIEVSKI, BACOVIA, O’NEIL.

Va fi un secol framântat, cu războaie teribile, cu dictatori mai demenţi ca STALIN, cu preţul sângelui mai coborât decat la Kolâma. Indurătoarea planetă TERRA va speria mica mea stea Sol, undeva, într-un colţ anonim, vizibil al galaxiei, aşa că poeţii, romancierii, dramaturgii vor avea despre ce să scrie tragedii mai teribile ca ESCHIL şi romane mai zguduitoare decât cele ale lui KAFKA, numai hârtie sau ecran de laptop să se găsească…

AB: Care consideraţi, d-le Şerban CODRIN, ca este momentul cel mai glorios din literatura română?

SC: Vitalitatea spiritului nostru tracic, care a dinamizat, dacă nu cumva a creat spiritul antic grecesc, nu se dezminte. Un popor cu sângele amestecat ca al nostru, cu o voinică rădăcină indo-europeană, cu ramuri vânjoase slave şi nord orientale, turceşti şi sud orientale a dat lumii pe Dimitrie CANTEMIR, Ion Budai-DELEANU, EMINESCU, ENESCU, BRÂNCUŞI, PAULESCU, ODOBLEJA, COANDĂ, PALADE, WURBRAND, STĂNILOAIE.

Dimitrie CANTEMIR este o clipă astrală europeană, una dintre primele şi cele mai strălucitoare din cultura şi literatura română, este un gigant îngropat în tăcere. Stă la începuturile modernităţii noastre asemeni unui DANTE, la fel de copleşitor, dar nu s-a găsit nici un leac, nici un instrument optic să ni-l facă mai vizibil. Este cea mai mare pierdere…

O altă clipă astrală se află în posesia lui Ion Budai-DELEANU (1760-1820). Mai tânăr cu 11 ani decât GOETHE şi cu 4 ani decât MOZART, mai vârstnic decât NAPOLEON şi BEETHOVEN, este contemporanul tuturor acestor titani. Jurist, filolog, înalt funcţionar imperial, Ion Budai-DELEANU a creat o epopee, «Ţiganiada», de notorietate încă nerecunoscută. Dacă ar fi scris în limbile italiană, franceză, engleză, germană, europenii l-ar fi aşezat alături de TASSO, MILTON, sau GOETHE, pe când aşa, noi, românii, l-am bătut în piroane alături de nimeni, nici măcar între doi tâlhari pe o Golgotă locală.

Dintr-o întâmplare (oare?) l-am cunoscut pe venerabilul profesor şi editor Jacques BYCK. Într-o cârciumă afumată, lângă Facultatea de limbă şi literatură română, încerca să convingă, pe câţiva studenţi deloc dedicaţi discursului profesoral, ci numai pensiei ilustrului boem. Jacques BYCK susţinea ideea rescrierii epopeii, a recitirii într-o limbă curată, chiar cu acuzaţia de pierdere a inocenţei originale. După vreo… 18 ani, prin 1982, m-am apucat de treabă şi am dus-o pâna la capăt. Am analizat prima variantă cu răbdarea profesorului Ion Dodu BĂLAN, rând cu rând, dar s-au adăugat mii şi mii de modificări până la forma tipărită la Editura «Dacia», unde am răzbătut prin bunăvoinţa lui Vasile IGNEA, căruia îi expediasem o copie după manuscris. Un critic literar cu umor, Alex. ŞTEFĂNESCU, citind «Ţiganiada» în varianta mea, mă acuza că l-am îmbolnăvit de… maladia râsului. După nişte ani, între timp Revoluţia stropise caldarâmul cu sânge şi-l banalizase pe Caragiale în Parlament, acelaşi Alex. ŞTEFĂNESCU m-a învinuit de lipsa sării şi a piperului; părându-i-se noile bucate fără noimă şi gust.

Da, recunosc, se prăbuşiseră stăpânii vechi, iar proaspeţii arivişti nu mai preţuiau glumele, oricât de groase, când moda îl întrona pe DRACULA lui Bram STOKER sub coroana lui Vlad ŢEPEŞ şi pe George ORWELL peste umbra lui Ion Budai. În orice caz, un profesor, fără al şaselea simţ al umorului, a umplut cataloagele unui liceu din Slobozia cu note rele pentru că zgubiliticii de învăţăcei îşi pierduseră vremea cu lectura «poemului în proză» în loc sa trişeze, ca atunci când:

« Tandaler fârşind învăţătura / Porunci să meargă dupa sine / Toţi armaţii, strigând: bura! bura!» («Ţiganiada», VI, 99).

AB: Alt moment glorios?

SERBAN CODRIN : Alt moment glorios, deci astral? Când a scris Vasile ALECSANDRI balada «Mioriţa» a uitat să o semneze, atribuind-o folclorului. «Mioriţa este o capodoperă a lui Vasile ALECSANDRI, cu nimic mai prejos de Luceafărul eminescian…», spune Nicolae MANOLESCU (n.a. actualul preşedinte al UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA) mai mult afirmativ decât demonstrativ, dar vine un ilustru necunoscut, eseistul, logicianul şi etnologul Alexandru BULANDRA cu toate argumentele în favoarea bardului de la Mirceşti, în definitiv, component al poporului român alături de ciobanul mioritic.

Dacă am pornit pe această pantă, să continuăm!

AB: Un alt exemplu!

SC: Ce spuneţi de întâlnirea între Titus MAIORESCU, Mihai EMINESCU, Ion CREANGĂ? Fără primul, ce s-ar fi ales de ceilalţi doi?

Probabil, HAŞDEU şi MACEDONSKI ar fi devenit junimişti, EMINESCU îşi lua doctoratul şi se pensiona profesor universitar de filosofie, CREANGĂ, dat afară din tagma clerului disciplinat, revenea acasă, la Humuleşti şi iniţiat în vrăji, se instala vraciul satului, moştenitor al Smarandei şi al lui David, magicianul din Pipirig.

Am fi rămas, mai mult ca sigur, fără Oda în metru antic şi fără Dănilă Prepeleac!...