Aceasta e ultima parte a
celor două interviuri luate la distanţă de 10 ani lui Şerban
Codrin de către Angela Baciu.
SERBAN CODRIN : Da, am prieteni literari în cu
totul alte localităţi şi… nu ne întâlnim niciodată. Dacă destinul
nu m-ar fi îngropat de viu în Slobozia, aş fi devenit, probabil, profesor
universitar de istoria muzicii sau în alte domenii, dar… am renunţat la astfel
de împliniri profesionale şi sufleteşti. O zi şi o noapte au prea puţine ore
pentru a realiza ceea ce îmi propun. Sunt acuzat că risipesc vremea, prea mă
plimb de unul singur şi complotez împotriva umanităţii: în timpul orelor de
pierde-vară mi-am construit cărţile, ba, în parte, le-am scris pe zeci de
carneţele boţite în buzunar.(…)
AB: Cum vedeţi
fenomenul «subliteraturii» practicat de unii? Uniunea Scriitorilor ar trebui să
ia măsuri restrictive?
SC: De ce consideraţi că ar
exista un fenomen al «subliteraturii»? …Pare o simplă boală de sezon, care va
lăsa urme sau se va şterge definitiv, fără nici o consecinţă. Eu cred în a doua
variantă. Creştinismul a cenzurat ideea de dragoste şi a redus-o până la limite
ridicole. Acuzaţiile de licenţiozitate, frivolitate, pornografie, pentru că la
aceste domenii vă referiţi, sunt… nişte falsuri. Capitolul subliteraturii
cuprinde titluri precum «Mitrea Cocor», 1907, «Mărul de lângă drum», «Ţie-ţi
vorbesc, Americă», «Imn partidului», «Minerii din Maramureş», «Şoseaua
Nordului», nicidecum «Arta iubirii» de OVIDIUS, «Poemele pasiunii» de Pierre
LOUIS, ori «Comedia infernală» de Emil BRUMARU.
Numai cine nu ştie să
citească are impresia că în romanul «Tristan şi Isolda» se proclamă adulterul
drept virtute tutelară, când în realitate este «cel mai fermecător dintre
poeme» (Denis de ROUGEMONT). Ce spui de faimoasa «Povestea poveştilor» de Ion
CREANGĂ? Câte pagini s-au mai scris in literatura română de o expresie
stilistică atât de înaltă şi savuroasă? Probabil, numai nenea Iancu a mai
reuşit ceva în «Pastramă trufanda», cel puţin în voluptatea levantină. Băieţii
aceştia imberbi cu fetiţele lor naive, care abia au desoperit dormitorul sau
boscheţii patriei, se năpustesc să scrie fără conştiinţă estetică. Este vina
lor, nicidecum a lui Francois VILLON, BAUDELAIRE, APOLLINAIRE, Emil BRUMARU.
Criticul şi istoricul literar, teribilul Marian POPA, ar fi alcătuit o
Antologie a poeziei şi prozei licenţioase româneşti, cu pagini clasice din
cronicari, Budai-DELEANU, REBREANU, Ion BARBU…
Cunosc autori contemporani
cu texte suculente prin umorul şi râsu-plânsul, de-ar fi să-i arăt cu degetul
de aur pe Marian DOPCEA, Mircea CĂRTĂRESCU, Radu ALDULESCU, Florin IARU… Am
citit multă literatură erotizantă, piperată licenţios, dar ce spui de «Ana
Karenina», măreţ imn de dragoste, chiar dacă adulterin, pentru că acest
suprasentiment uman, iubirea, are atâtea semnificaţii, fir-ar ale dracului şi
ne pândeşte cu mii şi mii de feţe ciudate…
Cât despre intervenţia
breslei scriitoriceşti? Ce să caute cu vidanja în cerneala poeţilor? Cine-i
cocoş de rasă cântă bărbăteşte, cine-i avorton se stinge cu oricâte exerciţii
de potenţă artificială…(…).
AB: Care credeţi că
este datoria şi rolul unui scriitor la începutul secolului XXI?
SC: De ce nu mi-au pus întrebarea aceasta la
începutul secolului al XIX ori al XX sau al altuia, oricare? La sfârşitul
secolului XXI se va face bilanţul şi se va trage linie. Contabilii literari se
vor întrece să arate cu degetul spre creatori, echivalenţii din alte vremuri ai
lui DOSTOIEVSKI, BACOVIA, O’NEIL.
Va fi un secol framântat, cu
războaie teribile, cu dictatori mai demenţi ca STALIN, cu preţul sângelui mai
coborât decat la Kolâma. Indurătoarea planetă TERRA va speria mica mea stea
Sol, undeva, într-un colţ anonim, vizibil al galaxiei, aşa că poeţii,
romancierii, dramaturgii vor avea despre ce să scrie tragedii mai teribile ca
ESCHIL şi romane mai zguduitoare decât cele ale lui KAFKA, numai
hârtie sau ecran de laptop să se găsească…
AB: Care consideraţi,
d-le Şerban CODRIN, ca este momentul cel mai glorios din literatura română?
SC: Vitalitatea spiritului nostru tracic,
care a dinamizat, dacă nu cumva a creat spiritul antic grecesc, nu se dezminte.
Un popor cu sângele amestecat ca al nostru, cu o voinică rădăcină
indo-europeană, cu ramuri vânjoase slave şi nord orientale, turceşti şi sud
orientale a dat lumii pe Dimitrie CANTEMIR, Ion Budai-DELEANU, EMINESCU,
ENESCU, BRÂNCUŞI, PAULESCU, ODOBLEJA, COANDĂ, PALADE, WURBRAND, STĂNILOAIE.
Dimitrie CANTEMIR este o
clipă astrală europeană, una dintre primele şi cele mai strălucitoare din
cultura şi literatura română, este un gigant îngropat în tăcere. Stă la
începuturile modernităţii noastre asemeni unui DANTE, la fel de copleşitor, dar
nu s-a găsit nici un leac, nici un instrument optic să ni-l facă mai vizibil.
Este cea mai mare pierdere…
O altă clipă astrală se află
în posesia lui Ion Budai-DELEANU (1760-1820). Mai tânăr cu 11 ani decât GOETHE
şi cu 4 ani decât MOZART, mai vârstnic decât NAPOLEON şi BEETHOVEN, este
contemporanul tuturor acestor titani. Jurist, filolog, înalt
funcţionar imperial, Ion Budai-DELEANU a creat o epopee, «Ţiganiada», de
notorietate încă nerecunoscută. Dacă ar fi scris în limbile italiană, franceză,
engleză, germană, europenii l-ar fi aşezat alături de TASSO, MILTON, sau GOETHE,
pe când aşa, noi, românii, l-am bătut în piroane alături de nimeni, nici măcar
între doi tâlhari pe o Golgotă locală.
Dintr-o întâmplare (oare?) l-am cunoscut pe venerabilul profesor şi
editor Jacques BYCK. Într-o
cârciumă afumată, lângă Facultatea de limbă şi literatură română, încerca să
convingă, pe câţiva studenţi deloc dedicaţi discursului profesoral, ci numai
pensiei ilustrului boem. Jacques BYCK susţinea ideea rescrierii epopeii, a
recitirii într-o limbă curată, chiar cu acuzaţia de pierdere a inocenţei
originale. După vreo… 18 ani, prin 1982, m-am apucat de treabă şi am dus-o pâna
la capăt. Am analizat prima variantă cu răbdarea profesorului Ion Dodu BĂLAN,
rând cu rând, dar s-au adăugat mii şi mii de modificări până la forma tipărită
la Editura «Dacia», unde am răzbătut prin bunăvoinţa lui Vasile IGNEA, căruia
îi expediasem o copie după manuscris. Un critic literar cu umor, Alex.
ŞTEFĂNESCU, citind «Ţiganiada» în varianta mea, mă acuza că l-am îmbolnăvit de…
maladia râsului. După nişte ani, între timp Revoluţia stropise caldarâmul cu
sânge şi-l banalizase pe Caragiale în Parlament, acelaşi Alex. ŞTEFĂNESCU m-a
învinuit de lipsa sării şi a piperului; părându-i-se noile bucate fără noimă şi
gust.
Da, recunosc, se prăbuşiseră
stăpânii vechi, iar proaspeţii arivişti nu mai preţuiau glumele, oricât de
groase, când moda îl întrona pe DRACULA lui Bram STOKER sub coroana lui
Vlad ŢEPEŞ şi pe George ORWELL peste umbra lui Ion Budai. În orice caz, un
profesor, fără al şaselea simţ al umorului, a umplut cataloagele unui liceu din
Slobozia cu note rele pentru că zgubiliticii de învăţăcei îşi pierduseră
vremea cu lectura «poemului în proză» în loc sa trişeze, ca atunci când:
« Tandaler fârşind
învăţătura / Porunci să meargă dupa sine / Toţi armaţii, strigând: bura! bura!»
(«Ţiganiada», VI, 99).
AB: Alt moment
glorios?
SERBAN CODRIN : Alt moment glorios, deci astral?
Când a scris Vasile ALECSANDRI balada «Mioriţa» a uitat să o semneze,
atribuind-o folclorului. «Mioriţa este o capodoperă a lui Vasile
ALECSANDRI, cu nimic mai prejos de Luceafărul eminescian…»,
spune Nicolae MANOLESCU (n.a. actualul preşedinte al UNIUNII SCRIITORILOR
DIN ROMÂNIA) mai mult afirmativ decât demonstrativ, dar vine un ilustru
necunoscut, eseistul, logicianul şi etnologul Alexandru BULANDRA cu toate
argumentele în favoarea bardului de la Mirceşti, în definitiv, component al
poporului român alături de ciobanul mioritic.
Dacă am pornit pe această pantă, să continuăm!
AB: Un alt exemplu!
SC: Ce spuneţi de întâlnirea între Titus
MAIORESCU, Mihai EMINESCU, Ion CREANGĂ? Fără primul, ce s-ar fi ales de
ceilalţi doi?
Probabil, HAŞDEU şi
MACEDONSKI ar fi devenit junimişti, EMINESCU îşi lua doctoratul şi se pensiona
profesor universitar de filosofie, CREANGĂ, dat afară din tagma clerului
disciplinat, revenea acasă, la Humuleşti şi iniţiat în vrăji, se instala
vraciul satului, moştenitor al Smarandei şi al lui David, magicianul din
Pipirig.
Am fi rămas, mai mult ca sigur, fără Oda în metru antic şi fără Dănilă
Prepeleac!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu