jocuri
de culori –
la
poarta infernului
reclame
din rai
(Andrei
Andy Grădinaru)
Nu cred că alegerea mea
are nevoie de prea multe explicații! Remarcabilă mi se pare în primul rând
eleganța cu care autorul a țesut poemul pe trama imaginii. Pornind în mod
evident de la fotografie, Andrei A. Grădinaru ne-o ”deslușește” creativ și
original: primul vers pare descrierea fundalului verde – pestriț și reprezintă
atât linkul de legătură între text și imagine, cât și poarta de intrare pentru
ceea ce urmează în celelalte două versuri. ”Poarta infernului” poate fi cu
adevărat denumită pânza fină a păianjenului, căci insecta care încearcă să
intre/zboare prin ea rămâne ostatecă în iad. Doar că ce să vezi: de la distanță
ochiul (de insectă sau de om, depinde cum ne jucăm cu sensurile și parabolele)
nu vede decât acele lumini colorate – ”reclame din rai” – care-l cheamă cu
cântec de sirenă să se apropie, să intre, să poftească…. Iar insecta (la fel ca
omul!) se ia după ce vede și fără să ezite prea mult cade în plasa iluziei
(sau, mai la propriu, în iluzia plasei). Moment în care începe infernul…
Cu riscul de a mă
repeta din greu: un haiku bun dă acea impresie de simplitate aerată, de curgere
firească, ca și cum cuvintele s-ar alinia ușor în virtutea unei ”legi naturale”
conform căreia autorul trebuie doar să țină pălăria întinsă și poemul a și picat
cuminte în ea. Numai cel care l-a scris știe efortul și munca din culise.
Produsul final nu poartă nici o urmă de transpirație, este șlefuit și
strălucitor ca un diamant. Este cazul acestui haiku.
Andrei Grădinaru
bifează la toate aceste aspecte: o idee originală, o legătură solidă și
creativă cu fotografia de la care a pornit, un poem cu un dublu strat de
înțelesuri, ce poate fi văzut ca o meditație amară asupra condiției umane,
meditație care conține totuși și un grăunte de umor sarcastic. Ni se întâmplă
zilnic, tuturor: reclamele care ne încântă folosesc instrumente din ce în ce
mai sofisticate (AI de ex.) pentru a ne găsi punctul slab al intereselor și
pasiunilor, iar noi le cădem în plasă și ne afundăm cu entuziasm în țesătura
lor colorată ca într-o discotecă existențială. Dar la capăt ne așteaptă
-invariabil – infernul, adică pierderea sinelui autentic.
Ioana
Dinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu