miercuri, 22 aprilie 2026

Vânt de toamnă

 


vânt de toamnă –

cu brațele-ncrucișate

și sperietoarea

Mihaela Iacob

Iată un poem care se potrivește cu starea cititorului la începutul sezonului de toamnă. Începutul toamnei tocmai de un anumit tip de vânt, ca o briză mai rece, subtilă, pare anunțat, pentru cei care observă trecerea de la un anotimp la altul. Vântul e mai mult ca o părere, ca o impresie că ar veni toamna, știind și că am întors pagina în calendar și pe ea scrie “septembrie.” Iată cum o singură imagine, care se adresează simțului atingerii, vântul care ne atinge ușor, ne sugerează, odată cu senzația directă, o mulțime de trăiri și de gânduri, pe care le dezvoltăm odată ce avem contact cu primul vers al poemului. Vântul de toamnă, în acest poem, în combinație sau în dialog cu a doua parte, ne sugerează o anume atmosferă, pe care tocmai o trăim în momentul de față. Astfel, poemul acesta are meritul tocmai de a ne face să trăim ancorați aici și acum, în momentul prezent. Ce urmează după primul vers, după kireji, în partea a doua, nu putem gândi decât în relație cu imaginea din prima parte. Astfel, poemul ne transmite o anumită stare, o anumită atitudine, pe lângă cea pe care am trăit-o deja din experiențaîn viața de zi cu zi legată de sosirea toamnei. De ce stă “cu brațele-ncrucișate” până “și sperietoarea”? Putem înțelege de ce studiind semnificația acestei expresii, “a sta cu brațele încrucișate,” care înseamnă a aborda o atitudine pasivă, a nu interveni, a nu lua nici o măsură, dar și a nu întreprinde nimic. Deși haiku-ul nu include în mod explicit atitudinea și emoțiile autorului, ele sunt totuși transmise cititorului prin sugestia imaginilor și acțiunilor alese. Aici, simțim cum venirea toamnei este inevitabilă. Trecerea timpului e inevitabilă, și nu avem nimic de făcut. Ce putem face, totuși, e să acceptăm că vine toamna. Să nu ne revoltam. Să fim calmi, precum sperietoarea, căreia îi atribuim propriile trăiri, umane. Aici, sperietoarea pare înțeleaptă, și nu putem să nu facem analogia cu Buddha de la japonezi.

Ana Drobot

În saltul broaștei

 


saltul broaștei -

lacul recompune cerul

fără kintsugi

Ana Drobot

Mai întâi - aviz amatorilor - trebuie să atenționez despre capcana în care se poate cădea în cazul unui european care încearcă compunerea de  haiku. Aceasta capcană în care cad mulți începători este folosirea japonezariilor, a niponismelor într-un mod care lasă de dorit, adică se inserează  impropriu, tam-nesam în text pentru a atrage atenția cât de mult stăpânim noi cultura țării a cărei poezie vrem să o practicăm. Așa apar de multe ori artificial  folosiți termeni care se vor o  demonstrație, un fel de atestare a valorii de tip nipon a textului scris. Am întâlnit forțari ale poeziei cu termeni precum kimono, tatami, chanoyu, ykebana, origami chiar și sakura etc.

Ana însă este o haijină care, deși folosește de multe ori cuvinte nipone în text,  face excepție de la vreo manifestare de semidoctism.

Cuvintele ei, desemnând noțiuni specifice culturii nipone, vin și se așează firesc, într-o armonie atât de naturală încât oricine necunoscand cine a scris, poate bănui că este vorba despre un poet nipon care, în română, nu traduce decât traductibilul, lăsând termenii specific japonezi (aici - kintsugi) în original în poezie. Acest lucru îl găsim atât de rar la autorii occidentali.

Poemul de față este construit impecabil juxtapunând constatarea unui fapt natural și normal, ținând de rutina unei specii, și anume

,,saltul broastei"  - unei alegorii  (recompunerea cerului) de o rară finețe și profunzime, implicând subtilități filosofice vaste.

 După kirejiul din poem, urmează o  transfigurare de zile mari. Mintea cititorului este ghidată să meargă pe urmele succesiunii în timp a celor două evenimente : Unu - saltul broaștei (care în context devine de sine înțeles că se face în apa unui lac) - și doi - repararea oglinzii lacului de către natura în sine a elementului apă, care șterge urma valurilor concentrice iscate de saltul broscuței.

Saltul rămâne în memoria cititorului chiar dacă în poem cele două fapte consemnate nu au legătură sintactică.

Ca cititor, ai spune că acest  salt al broaștei adus în atenție și celebritate  de către  Basho, nu mai poate dărui exclamații de admirație pentru autenticitatea uni haiku. Ehei! Uite că nu e așa! Textul pe care l-am remarcat m-a făcut să uit de broasca lui Basho Matsuo!:))

Poemul este de fapt o opera de artă la care, prin kireji, se folosește de la bun început kirsugi. El este despărțit și unit de pulberea de aur a talentului autoarei cât și de receptivitatea minții cititorului.

Frumusețea indiscutabilă a poemului vine și de la măiestria artistică cu care elementul

,,fueki"  este juxtapus cu ,,ryuko". Adică eternul în opoziție  (și în completare) cu efemerul.

Saltul broscuței este  datul vremelnic al unei viețuitoare supusă timpului (din poem ranspărând  Ryuko). Putem gândi că acel salt poate fi chiar micul poem al nostru căzut în apa veșniciei. Apă care, desigur, conține cerurile imuabile, la fel cum lacul pământesc reflectă cerul de deasupra lui.

Iată, saltul modest al unei broaște modifică pentru o clipă acest cer.

 Haijinul însă știe, observă , spune  istoria eternului. Relatează cum că cerul este recompus de către ape. Simțim că această recompunere se produce instant, fără amânare. Eternul își reia forma perfecțiunii fără a consemna vreo tulburare. Fără istorie. De aceea arta kintsugi, (arta reparării cu praf de aur a obiectelor), artă care relevă frumusețea efemerului, a imperfecțiuni, a etapelor temporale în viața pământească a lucrurilor - nu-și are sensul, devine fără rost.

Aici splendoarea Cerului este de fapt reflectarea splendorii eternului, a Cerurilor.

Este vorba despre o perfecțiune absolută. Autoarea aduce astfel  în tabloul poetic categoria estetică niponă - Fueki (Eternul)

Iată de ce, poemul acesta chiar este aparte, remarcându-se prin vena lui autentic niponă, fără a forța prin japonezării de ,, bon ton" delicatețea și profunzimea creației haiku.

Cecilia Birca

Un nou răsărit

 

un nou răsărit –

 

pe cumpăna fântânii

 

urcă iedera

 

(Nicolae Crepcia)

 

Poemul propune o juxtapunere a două imagini: aceea a unui nou răsărit de soare, deci a începutului unei noi zile, și aceea a unei cumpere de fântâni năpădite de iederă.

Aparent, una din imagini este aceea a unui nou început, iar cealaltă a unei degradări. Fântâna nu a mai fost folosită de mult timp, și a fost năpădită de plante. Cu toate acestea, fântâna năpădită de plante arată că, deși cu o vreme în urmă a fost abandonată pentru că nu mai avea apă, acum are, semn arătat de creșterea iederii. Se știe că, pe parcursul istoriei, pentru a putea fi întemeiate, așezările omenești aveau nevoie de resurse, adică apă și condiții prielnice pentru agricultură, creșterea animalelor, etc. De obicei, începutul unei noi zile este un simbol al speranței. O putem lua de la capăt. Putem găsi rezolvări. De asemenea, pe alte planete căutăm ca unul din semnele vieții existența apei.

Ambele părți ale poemului arată speranța unei noi vieți.

Cumpăna, însă, indică un moment de reflecție, al unei pauze înaintea trecerii la acțiune.

Ana Drobot

Pițigoiul și pendula

 



tril de pițigoi –

în ceasul cu pendulă

cucul amuțit

Luminița Lidia Al Hok

Ce spune haiku-ul? Se pare că afară un pițigoi cîntă. Și, în același timp, undeva în interior, cucul din pendulă tace. Atît. Restul e sugerat cu contribuția generoasă a cititorului.

Pentru că autorul a concentrat spusa. Nu a vrut să spună la modul declarativ că ar exista o relație cauză-efect între cîntecul pițigoiului și tăcerea cucului. Nici că el, autorul, este impresionat de trilul pițigoiului. De momentul neașteptat al unui tril și nu de ieșirile programate, la ore fixe, ale cucului.

E adevărat, momentul a fost regizat. Se întîmplă într-un loc și într-un timp în care pițigoiul și pendula interacționează. În țara lui ca și cum. Unde totdeauna trilul amuțește bufoneria cucului. Poate că nu-l face să tacă, dar îl surclasează.

Cecilia Bîrcă

În arșița verii

 


 frunze galbene -

pe panza pictorului

arșița verii

Luminița Lidia Al Hok 

Iată,  un poem cu cheie.

Autoarea nu folosește niciun cuvânt de prisos respectând cu sfințenie atât minimalismul cât și tonul neutru, decent, sobru, nonemotional. Ba mai mult, refuză a folosi orice capcană stilistică. Nicio imagine poetică de senzație, niciun joc de cuvinte hâtru, nicio transfigurare cutremurătoare. Nici personaje cu impact emoțional precum mama, tata, nepoata, bunica, cerșetorul, bătrânul etc.

Doar un pictor și pânza lui.

La prima vedere poemul are un mare minus: În V1 și v3 se dau indicii care ar duce la prima vedere la concluzia unui kigo dublu, toamnă (subînțeles prin,, frunze galbene") și vara ( arșița verii). Derutant, nu?!  Tocmai de aceea eram intrigată și gata să taxez dur.

Apoi mi-au revenit potop de învățăminte  despre cum trebuie citit. Și trebuie citite mai ales nespusele.

Am plecat și de la  faptul  că aici trebuie să țin cont de un kireji  care, paradoxal, are o mare forță deși este aparent o prezență mai mult formală, părând a invita la continuitatea discursului poetic iară nu la reală juxtapunere. Ei bine, nu este deloc o continuare de tip formal. Am realizat că este un kireji corect!

Mda... frunzele galbene aici  chiar trebuie luate în sensul propriu. Prin alăturarea  la respectivul substantiv al epitetului,, galbene" se obține cea mai cunoscuta și uzitată expresie simbol al toamnei. O toamnă completa, evidentă, perceputa de toți indiferent de naționalitate sau orientare...  poetică.

Este un kigo cert și indubitabil.

Atunci, ce caută în V3  - arșița verii?! Nu prea are cum sa nu emită pretenții de  kigo o expresie atât de explicită! Ah, ce inadverdentă comisă ținând cont de V1 cu acele frunze galbene!

Un kigo dublu?!

În paranteza fiind spus, nici nu poate fi vorba de vreo scuză cum că vara ar fi așa de toridă încât ar fi făcut frunzele să fie galbene precum cele de toamnă. Astfel de stângăcii naive nu sunt admisibile dacă dorim un haiku iară nu un pastel, o acuarelă de pension.

Deci, ori textul este un eșec ori trebuie să recitesc pentru a vedea ce nu se vede.

 Indiciile din  V1 (asemenea  V3) sunt lipsite de semantică subtilă , de sensuri multiple.

Păi cam da, nu vedem pădurea din cauza copacilor.

V2 era însă cheia.

Haikuul pare fără transfigurare tocmai în lipsa machiajului stilistic. Însă V2 asociat cu V3 ne duce pe o alta frecvență. Imagisticul pur lasă loc transfigurării. Aflăm că pe pânza pictorului se găsește (spus eliptic, fără verb) arșița verii. Nu un lac secat, nu soare arzător, nu flori cu petale

Cecilia Bîrcă

Nici vorbă de hrisov

 


fără hrisov –

împământenită de timp

o cărare

Ioan Marta

Formularea poemului este una evocativă. Nepretențioasă. E vorba de o simplă cărare. O potecă oarecare. Îngustă, bună doar pentru picior. Tot ce se adaugă precizează felul de a fi al cărării.

Dar și cuvintele care fac aceste adaosuri sînt folosite cu un înțeles oarecum la limita dintre ce spun firesc înțelesurile consacrate și unul în plus dibuit ad-hoc pentru uzul poemului de față.

Cărarea e fără hrisov. Adică fără niciun înscris care să o identifice precum numele unei străzi din oraș prins pe un gard sau pe un zid. Hrisovul este un act care confirmă un privilegiu urban, unul întărit de vreo instanță a autorității.

Cărarea este însă preistorică, existentă de dinainte de asemenea mofturi onomastice. Ea este făcută și întreținută cu pasul. Bine spus – împământenită. Statornicită în modul cel mai firesc – pentru că e frecventată, bătută ca și pământul din bătătură. Cu un cuvînt mai modern – circulată. Este drumul de dinaintea oricăror inginerii ale transportului.

Cînd o cărare nu mai e călcată de cei care o folosesc, o năpădește în scurtă vreme iarba. Haiku-ul spune acest lucru mai concis, mai aluziv.

Cecilia Bîrcă

 

Coșar hoinar

 


coșar hoinar -

de veghe pe acoperiș

pisica neagră

Monica David

 Iată de ce ne atrage acest poem.

Este enigmatic, deținând o tensiune bine dozată, asa cum sta bine unui haiku, pesteun limbaj o aparent extrovertit, aproape copilăresc.

Avem de-a face cu puterea negrului, a neluminosului. Negrul unește cele două ,,personaje" ale haikuului. De asemenea, înafară de culoarea identică, ambele țin de hazard. Desigur, sunt despărțite (corect) de kireji. În mod excepțional, paradoxal, acest negru (al coșmarului și al pisicii deopotrivă) nu este receptat în mintea noastră la fel. Sensurile se divid chiar în interiorul negrului - în inn și yang, în rău și bine.Căci, se știe, pisica neagră e piază rea iar coșarul este purtător de noroc.

Apoi realizăm că măiestria autorului aduce o notă subtil ironică care constituie sarea și piperul necesar substanței unui haiku nemălăieț. Adică aflam că norocul personificat prin coșar  este hoinar. A fost el pe casa aceea? A  călcat pe acoperișul ei astfel încât să lase statornic - acolo  - norocul?!  Da de unde!  Coșarul este hoinar! Nu stă locului. Ne putem bucura că îl vedem dar nu ne putem bizui pe el!

În schimb, probabilitatea de a se întâmplă câte rele sunt pe lume pândește sub chipul pisicii. Răul pândește permanent acolo unde coșarul e doar în trecere.

Pisica neagra veghează neîncetat. Atenție! Nu dormitați, slăbind vigilența - pare să spună autorul haiku.

Acest  indemn vi-l pot adresa  - extrapolând un pic forțat - și eu - în privința scrierii de poeme. Coșarul norocului vă poate duce la un poem bun scris intuitiv din nimereală, fără prea mult gnosos și trudă. Dar acest lucru nu e de dorit. Reușita este efemeră. Repetitivul conținutului de valoare îl veți obține doar lucrând cu talent dar și cu consecventă știință.

Pe cei doar norocoși ii va pândi pisica neagră instalată în locul coșarului!

Ca tehnică, remarc o bună realizare, V1 și V3 fiind formate  doar din substantiv și epitetul determinant lui. V2, își rezervă explicarea acțiunii, răspunzând în haikuul respectiv întrebărilor: Ce? Cum? Unde?

  Limbaj minimal, colocvial, invitând volens-nolens la o  reacție, o intensificare de atenție din partea cititorului. Maxim efect.

Cecilia Birca

La ceas de seară

 

 la ceas de seară -

umbra unui fluture

schimbă ora

Cati Pupăza

 Bine scris primul vers prin alegerea  expresiei  ,,la ceas de seară" care stabilește cadrul temporal. Simțim pulsul colocvialului, al firescului.  Acest  ,,la ceas de seară", deși uzitat în vorbirea curentă, are o savoare aparte și introduce  cititorul intr-o atmosferă lipsită de platitudine. . La prima vedere  poemul are deci - un kigo,, mic" , referitor la parcursul unei zile (iară nu un kigo mare, dintre cele patru sezonale).

Tensiunea este deja prezentă. De la ceasul de seară se pot întâmpla multe. Dar oare poemul continuă cu ceva previzibil, uzitat poate în alte poeme ale confraților? Nicidecum!

Elementul surpriză, acel ,,Aha! " atât de necesar într-un haiku vertebrat vine  puternic. Și vine - paradoxal - adus de o  imagine respirând finețe, fragilitate.

Suntem cuprinși de o stare karumi. Nimic ostentativ.

Fluturele, ba mai mult, doar umbra ,,unui fluture" (lipsa articolului hotărât, sugerând anonimatul) - delicată și de neobservat pentru cei pragmatici, cei fără adâncime a firii - umbra aceasta, ziceam, devine esențială!

 Imaginea este construită perfect. Vedem umbra fluturelui stând nemișcat, cu aripile lipite, strânse în sus. Umbra lui are conturul un ac de ceasornic. Acest minuscul semn (umbra) ,,desenat" de lumina soarelui ce cade pe  fluture - devine uriaș ca importanță indicând  - prin rotirea lui pe un cadran de ceas  ad hoc -  scurgerea orelor. Schimba ora.

Transformă Spațiul  în Timp.

,Transfigurarea din poem are o subtilitate și o profunzime de remarcat dat fiind că exprimarea este atât de  cuminte, firească, camuflând perfect complexitatea prin simplitate.

Măiestria haijinei ne face să ne cutremuram în fața conversiei. Fluturele a devenit parcă statuar, veșnic, simbol al divinului. Singurul fugar, a cărui fugă e măsurată, a rămas  timpul. 

Acum cea imuabilă, care dispune de oră este umbra unui  biet (oare biet?! ) fluture. Cel perisabil este atotputernicul Timp!

Și totul se petrece la ceas de seară. Ne lămurim că pomenirea serii a fost, poate, un kigo aparent. Oare seara aceasta este  partea a doua a vieții, iară nu a zilei?! Oricum, ceasul de seară funcționează ca un pretext pentru întrarea în magia creată de poem.

Cecilia Bîrcă

Zâmbetul într-un pahar

 




pară mălăiață –

buna-și pune zâmbetul

într-un pahar

Mihaela Iacob

O pară mălăiață nu este para cea mai gustoasă, zemoasă și savuroasă. Buna are însă criterii suplimentare. De unde și zîmbetul ei conciliant în fața oportunității care-i surîde. Nu va avea nevoie de proteza cu care-i zîmbește perei și situației. O pune în pahar cu zîmbet cu tot. Pentru alte ocazii la fel de agreabile.

Cu un zîmbet te poți împăca aproape cu orice. De aceea, trebuie să-l ai mereu la îndemînă.

Cecilia Bîrcă

Strat după strat



partea nevăzută –

luna așezând sideful

strat după strat

(Tania Gogan)

 Nu a fost ușor să mă hotărăsc care dintre haiku-urile de pe lista scurtă va primi premiul, căci cel puțin trei din această ediție aleargă, din perspectiva mea, umăr la umăr. În cele din urmă m-am decis pentru versurile Taniei Gogan, în primul rând pentru ineditul și subtilitatea imaginii țesute din cuvinte. Deși, există un ”deși”: în cazul poemului câștigător puntea către fotografie mi se pare mai greu accesibilă decât în cazul altor haiku-uri care au primit ”doar” o mențiune.

 În cele din urmă legătura între poem și imagine am interpretat-o așa: ”partea nevăzută” din primul vers corespunde feței fără trăsături a oului din fotografie. Iar luna și sideful ”se strâng” în perla cercelului. La o privire mai atentă chiar și combinația de culori din fotografie – bleul, albastrul fondului și acel galben stins și sidefat al eșarfei – sprijină asocierea cu apariția astrului nocturn pe un cer azuriu ce virează treptat spre albastrul întunecat al nopții.

 Revenind însă la poem, sugestia ascunsă printre versuri mi se pare, în adevăratul sens al cuvântului, abisală. Cine oare a fost martor vreodată la întregul proces prin care ia naștere o perlă? În adâncul insondabil al mării, ”în uterul” impenetrabil al scoicii, în tihnă și în taină, timp de milioane de secunde, dintr-un fir de praf microscopic se naște fără martori un giuvaer, ceva rotund, strălucitor, de culoarea lunii…. o lună în miniatură! Un obiect la fel de prețios în frumusețea și metafizica lui, de singular, de tulburător precum astrul nopții care, de când e omul om, nu lasă poeții și îndrăgostiții să doarmă noaptea.

 Poemul este excepțional prin perspectiva atât de originală pe care ne-o propune: nu mai e vorba aici de treburi lumești (oameni, bunici, mame, războaie și politichie), nu ne mai învârtim noi între noi, compunând la nesfârșit versuri despre ce ne doare și ce ne supără, despre cât de triști, veseli, proști sau deștepți suntem, despre veșnicul sat bucolic, amintiri din copilărie sau tristeți de om bătrân. Avem aici o perspectivă cosmică, în care omul nu există decât în dimensiunea unui observator umil și copleșit de grandoarea creației, creație în care nu, el nu este buricul. Prin legăturile și corespondențele inextricabile între micro- și macrocosm, iată, în pântecul unei scoici din adâncuri se naște luna, o lună mică dar la fel de strălucitoare ca marea perlă sidefie de pe cer. Dacă nici asta nu e o mare taină, atunci nu știu ce altceva ar putea să fie!

 Felicitări, Tania Gogan, pentru acest poem, care, în spiritul unui adevărat haiku (în care e vorba de natură și nu despre om), mi-a dat fiori la propriu! Cu plecăciune și admirație, te rog să accepți laurii și perla din coroană…

 Ioana Dinescu