Cod de vânt și ploi (962)

cod de vânt și ploi -

"Furtuna" de la radio

mă ține-n casă

(Irina Țipordei)

 Dacă plecăm după fenta primului vers, ne trezim într-un decor deloc plăcut, fugim repede până în versul 3, închidem urgent toate ferestrele ca să nu ne facem ciuciulete, apoi dăm rapid pagina spre un poem mai însorit.

Noroc că autoarea are grijă să lase ceva indicii care să ne țină pe loc și să nu pierdem din neglijență toată frumusețea ce se revarsă pe undele radio. "Furtuna", cu majusculă și ghilimele, intră intempestiv în cameră, adusă nu de vreo vreme hâdă, anunțată de meteorologi, ci de un program artistic de zile mari, oferit de teatrologi și/sau muzicologi.

Ce contează ce vreme e afară?! Nu plec nicăieri pentru nimic în lume, dar nu pentru că n-am umbrelă sau mi-e teamă de guturai, ci pentru că am Shakespeare!... am Ceaikovski!... și am Beethoven, cu sonata lui pentru pian nr. 17 (17 cât haiku-ul... + 1 de la doamna Țipordei, pentru zvâc)!

 Dar de ce să sporovăim atât?... Cel mai bun comentariu al poemului îl găsiți urmând link-ul următor:

https://youtu.be/hKkR4YFtyJk?is=SZwRli2x1daSBd0o

 

Andrei Andy Grădinar

 u

Recenzii negative

 

recenzii negative -

umplând paharul

luna plină

Ana Drobot

 

Paradoxal, ceea ce trebuia să bucure, în speță, irită. Înțelegem că cineva subînțeles (omis în text , după bunul obicei in haiku) dă de recenzii negative - de bună seamă - la opera sa. Apoi, bine nu-i! Căci luna plină care poate lumina transformând totul în feerie, aici dimpotrivă, ,,umple paharul".

Iată, dat fiind contextul din primul vers, imaginea unui pahar al cărui conținut lichid reflectă lumina Lunii, deja pare prea simplistă și sec estetică; nu-i credibilă.

Deci totul derapează către expresia ,,s-a umplut paharul", adică lucrurile au ajuns la punctul maxim al răbdării. Este normal să percepem așa căci recenziile negative de la început, deja puseseră temelia unei astfel de percepții.

Poate că personajul subînțeles, de necaz, chiar își toarnă într-un pahar ceva de băut (în sens propriu, concret) dar e cert că luna plină nu face decât să supraliciteze supărarea, ducând-o la maximum posibil! (este știut că acestui fenomen astral i se atribuie o influență nefastă asupra stării nervoase a celor mai sensibili)

Unele poeme sunt prea mălăiețe dar aici nu ducem lipsă de tensiune. Totul se termină în terță crescendo pe ultima treaptă. După pomenirea lunii pline care a ,,umplut paharul" se poate întâmpla orice, oricât de grav. Nimic nu detensionează atmosfera din text. Un pahar plin, vasăzică, nu poate decât să dea pe dinafară.

Dar cine știe cum se termină totul?! Fiecare își poate proiecta alt final. Căci ,,aha-ul" din final nu lămurește totul. După citirea unui haiku bun, suspansul continuă.

Eu spun că mâine e o nouă zi, în care te poți raporta la propriile valori, imun la recenzii. Și n-are decât să fie lună plină. De pildă, pe lună plină se pot arăta (mai binedispuse) muzele.

Cecilia Birca

 

Căzut pe gânduri

 

mă agăț

de florile mărului ...

căzut pe gînduri

Ana Drobot

Autoarea surprinde în poezia sa 2 aspecte.

Unul rezultă din dualitatea imaginii – „florile mărului”, care oferă un sprijin pur, dar care sunt și prea fragile pentru a te putea agăța de ele.

Al doilea este creat de momentul din natură care, prin frumusețe și prospețime, poate contrabalansa o stare interioară grea, cum este aceea de a fi ,,căzut pe gânduri ".

Apare tensiunea dintre fragilitatea naturii și greutatea gândurilor, emoția provocată de caracterul trecător al lucrurilor, de faptul că viața și momentele frumoase sunt temporare.

Irina Țipordei

 

Oncologie

 

oncologie –

la geamul din fereastrăâ

un păr înflorit

Mirela Brăilean

Poezia are o axă simbolică puternică.

După dramatismul indus de primul vers, ,,oncologie ", care ne amintește brutal și sentențios cât de nesigură ne este existența, autoarea introduce în scenă ,,geamul", barieră între lumină și întuneric, între libertate și constrângere, între sănătate și boală.

Dincolo de geam se află însăși speranța, construită cu ingeniozitate ca o punte între copacul înflorit și părul care pare să se regenereze, ,,înflorind și el.

Alegerea ,,părului", ca însemn al vieții, face aluzie la cel bolnav și supus unui tratament riscant și necruțător. Copacul devine o metaforă a corpului care poate renaște prin înflorire, prin părul care ar putea reveni, prin viața care ar putea continua.

Irina Țipordei

Poame uscate

 

hrănit cu vise –
pe masa bardului doar
poame uscate

 (Luminița Ignea)

 Alăturat imaginii el ar da naştere unui fotohaiku subtil, cu o asociere de tip parfum (deşi am înţeles că nu acesta e scopul concursului, să alcătuieşti fotohaikuuri).

Să ne oprim o clipă doar asupra haikuului, detaşat de imagine, ca să remarcăm că este scris în dulcele stil clasic, respectînd metrica de 5/7/5 (deşi pentru mine aceasta are mai puţină importanţă), cu o cezură bine plasată după versul întîi şi răspunzînd la întrebările

UNDE? pe masa bardului

CE? hrănit cu vise

CÎND? poamele uscate sugerează toamna

Nu o să mă apuc să explic haikuul. El face aluzie la vechea temă a artistului (în poem, un bard, adică un poet eroic şi liric, reprezentat în imagine de mult uzitatul greier), care visează să cucerească lumea prin talentul şi măiestria sa, neglijînd lucrurile materiale, aşa că ajunge să mănînce nişte uscături.

Cuvîntul bard, mai puţin utilizat azi în poezie, face aluzie în sens primar la un poet celtic, cîntător al faptelor eroice. Mie mi-a adus aminte de Mihai Eminescu, poetul care, de altfel, de multe mînca te miri ce sau se mulţumea să bea cafea. El se hrănea cu vise …

Şi dacă tot apare greierul în imagine, nu ne putem opri să ne gîndim la harnica furnicuţă, subînţeleasă doar, care se regalează cu toate bunătăţile lumii, fiindcă ea a muncit, nu a pierdut vremea cu cîntatul faptelor eroice, ca amărîtul de bard.

Dan Doman

Firul Ariadnei

 

drum c-un singur sens – 
de niciun folos
firul Ariadnei

 (Cecilia  Birca)

” Poemul pe care l-am selectat drept câștigător luna aceasta, în comparație cu altele, nu a descris imaginea data ca sursă de inspirație, ci s-a folosit doar de un detaliu minor ca să ne poată oferi ceva care te prinde imediat prin caracterul sentențios.

Cineva, nu putem ști cine anume, fiindcă tonul este neutru, impersonal, probabil din cauza unei boli sau a unui impas debusolant, parcurge cu resemnare, fără să se vaite, parcă învăluit de ataraxie,  un drum c-un singur sens.  La fel de evident este faptul că primul vers trimite foarte subtil la cimitir. Nici măcar firul Ariadnei, care seamănă într-o oarecare măsură cu pietricelele pe care Hänsel şi Gretel le lasă intenționat prin pădure ca să nu rătăcească drumul înapoi spre casă, nu-i poate fi de ajutor… Alte nuanțe, contextual pertinente, nu se întrevăd pentru a colora mesajul care este foarte sumbru…. Nu pot să închei fără a vă aminti de o maximă din latină care se potrivește cu atmosfera degajată de poemul de mai sus: Contra vim mortis non crescit herba in hortis  ( Împotriva puterii morții nu exist leac în grădină)… Altfel spus, memento mori…”

Cezar-Florin Ciobîcă

Codru defrișat

 

codru defrișat –
de ziua mediului
verzi și uscate

 (Cezar Florin Ciobîcă)

Versurile impresionează prin mai multe calități. În primul rând, întregul este de sine stătător, echilibrat și bine închegat. Nu se simte nici o forțare, logica poemului este perfectă, partea a doua decurgând firesc din prima. Jocul de cuvinte și aluzii de la sfârșit surprinde, adică face exact ceea ce trebuie să facă orice haiku reușit, lăsând cititorul într-o stare de amuzament amar și punând în același timp degetul pe o rană deschisă și adâncă a realității românești din ultimele decenii.

O altă calitate esențială a poemului este legătura solidă cu fotografia, lucru care la acest concurs ne interesează în mod special. Într-adevăr, sentimentul pe care-l încercăm privind imaginea este acela al unei profunde dezolări. Un ciot uscat ridică două brațe spre cer ca pentru a cere îndurare. Omul, frate cu codrul și bun patriot pe rețelele de socializare și la crâșmă, a operat masacrul, transformând copacul în cherestea. Prilej pentru alte câteva anchete oficiale, care se vor finaliza în ani, greu spre deloc. Între timp…..

Acest senryu urcă deci triumfător pe podium luna aceasta. Felicitări autorului!

Ioana Dinescu

Cu traista în băț

 

vis iluzoriu –
spre grădina Edenului
cu traista în băț

(Ion Cuzuioc)

        Poemul selectat de mine ca fiind cel mai bun din grupajul primit luna aceasta aduce în prim plan un fapt asupra căruia, dată fiind situația de criză care s-a abătut asupra omenirii din cauza pandemiei, trebuie să reflectăm mai mult ca niciodată : viața, au spus-o și mari scriitori ai lumii, este un vis, dar unul înșelător sau cel puțin efemer… Scenariul aventurii noastre pe pământ ne este total necunoscut, nu avem la îndemână nicio putere, nicio foaie de parcurs care să ne ghideze… Oricare ne-ar fi condițiile de viață, ele depind în mare măsură de modul nostru personal, unic, de a le percepe, de ale înțelege. Din viață nu ne trezim pur și simplu ca dintr-un somn, ci prin implicarea activă în experiențe intense, care să te modeleze și prin care să poți conștientiza  caracterul iluzoriu al vieții. În cele din urmă, accedem la ființă și ne iluminăm, ne dezmeticim că suntem mai mult decât interpreți ai unor roluri banale în visul numit viață… Și uite așa vine trezirea la realitate care-ți spune verde în față că nimic din ceea ce te chinui să strângi nu-ți va fi de folos dincolo, chiar de-ar fi vorba de grădina Edenului… Te duci calic, singur, fără ranguri, fără renume etc. Se observă clar, din ultimul vers, nota de umor pe care o îmbracă haikuul, dându-i o aură aparte, care este în congruență și cu imaginea lunii…

Cezar-Florin Ciobîcă

Podul șubred

podul șubred –
atât de rapidă
căderea serii

 (Ana Drobot)

Explicația nu este ușor de dat. Versurile par la o primă lectură modeste, aproape șterse. Și totuși ceva te face să te oprești asupra lor, fără să știi exact de ce, ca atunci când, aflat într-o mulțime pestriță și gălăgioasă, îți atrage atenția exact acea silueta gri care se strecoară fără zgomot pe lângă tine.

În cenușiul lui aparent, poemul te obligă să rămâi pe loc și să-i cauți sensul, acel tâlc ascuns care nu se revelă imediat cititorului grăbit și ”versat”, obișnuit să prindă ”poanta” chiar înainte de versul al treilea, și să treacă apoi mai departe. Legătura între prima linie ”podul șubred” și partea a doua a haiku-ului se face printr-o juxtapunere exemplară, cratima (kireji-ul) legând autentic, ”prin parfum” și nu doar pro forma, două scene diferite al căror element comun trebuie înțeles și pătruns cu finețea intuiției. Șubrezenia podului poate fi asociată metaforic cu cea a condiției umane, podul însuși fiind viața ce leagă cele două maluri – momentul nașterii și cel al morții. Seara, amurgul vieții, pare să vină atât de repede atunci când te apropii de malul celălalt…. Cu alte cuvinte, podul – cu sens unic – devine din ce în ce mai șubred cu cât te apropii de capătul lui.

Sau poate că doar frica călătorului de umbrele nopții îl face să simtă că puntea e din ce în ce mai nesigură și înserarea din ce în ce mai grăbită. Faptul că versurile lasă loc unor multiple interpretări este marca unui  haiku de bună calitate. În plus, legătura cu imaginea este bine gândită: alb/negrul fotografiei se regăsește subtil în cromatica serii/nopții, iar bârnele podului, vremuite și neregulate, nasc asocierea cu ”șubred”-ul din primul vers.

Felicitări, Ana Drobot, pentru acest haiku foarte bun! Te mai așteptăm pe la noi.

Ioana Dinescu

Noapte albă

 

o noapte albă –
gânduri negre zgândărind
dorul de-acasă

(Ioana Bud)

La poemul de mai sus, considerat de mine ca fiind cel mai bun din grupajul celor primite luna aceasta la concurs, m-a atras contrastul alb-negru, dar și atmosfera degajată. O noapte albă, se știe, este una în care nu poți pune geană pe geană din cauza anumitor probleme (materiale, emoționale etc.), a unor traume/suferințe care nu-ți dau pace.

Semn al depresiei, gândurile negre sunt acele îngrijorări care apar fără să le poți controla ca moment, durată sau intensitate. Ele ţin de anxietatea fiecăruia dintre noi, de temerile privind viitorul asupra căruia nu avem niciun control. Putem specula că aici este vorba probabil de un refugiat/ emigrant/soldat care suferă enorm din cauza a ceea ce a lăsat în țară: poate un părinte bolnav, neajutorat, poate un copil lăsat în grija altora etc. Cert este că memoria îi este răscolită de gânduri triste a căror recurență îl fugăresc până și pe moș Ene, amplificându-i implicit copleșitorul dor de-acasă. Verbul la gerunziu, foarte bine ales pentru situația dată, are o sonoritate aparte, subliniind parcă, o dată în plus, la nivel fonetic iritarea, zbuciumul sufletesc.

Tabloul, per ansamblu, prin cromatică, evidențiază parcă absența unei perspective – totul este alb-negru, nimic optimist sau multicolor nu animă scena imaginată. Un poem care, pornind de la astfel de scenarii nefericite, ne lasă un gust amar, invitându-ne să devenim empatici, să ne flexibilizăm gândirea cu scopul de a găsi acele soluții care vor determina diminuarea stării de încordare, creșterea şanselor de surmontare a greutăților…

Cezar Ciobîcă