joi, 26 martie 2026

Cu verdeață

 

secetă mare –

toate vitele din sat

în loc cu verdeață

 

Cezar Florescu

 

S-a scris mult despre secetă. Ce ar mai fi de scris pe această temă, încât să fie original și să surprindă cititorul?... Ei, un haijin bun găsește...

Pornind de la secetă și efectele ei - lipsa acută a apei, și pentru viețuitoare, și pentru plante; uscarea și dispariția vegetației; împuținarea resurselor de trai pentru animalele din gospodării și, pe cale de consecință, pentru gospodarii înșiși - gândurile haijinului ajung încet-încet până la efectul maxim, final, ireversibil - dispariția vieții... Și, de aici, gândurile merg și mai departe... Trecerea în neființă... înmormântarea... slujba de înmormântare... cuvintele preotului care descriu destinația dorită pentru sufletul celui plecat: "...în loc cu verdeață, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul"...

Și iată cum apare deodată o sintagmă care, prin dublul său sens, oferă cheia unui haiku excelent: "loc cu verdeață" - ceea ce este necesar pentru existență (a animalelor și implicit a omului) și "loc cu verdeață" - destinația de după moarte.

Apoi, din măiestria haijinului, este construit un poem magistral care, printr-un aparent paradox (prezentând vitele într-un loc cu verdeață, la vreme de secetă severă când totul este uscat), reliefează de fapt tragismul situației (până și vitele au ajuns "în loc cu verdeață, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul"), punând totodată în valoare umorul specific românesc, hazul de necaz.

O problemă am avut cu cuvântul "toate". La o primă citire mi s-a părut un cuvânt de prisos, putând foarte bine să lipsească. Mai mult, mi s-a părut chiar că strică poemul, inducând o exagerare care știrbește veridicitatea ideii (cât de mare ar fi seceta... chiar toate vitele, domn'le?!...). Dar adâncind un pic analiza, am găsit în acest "toate" ceva de toată frumusețea, care ar suna cam așa: TOATE vitele sunt în loc cu verdeață - fie vii, fie moarte. Adică, cele mai norocoase, mai "alese", pentru care s-a păstrat un tăpșan nepârjolit pe undeva, trăiesc, iar celelalte ajung, săracele, în verdeața fără suspine (verdeața cea verde nu e pentru toți vițeii, ci numai pentru cornutele "mari"). Dar, în esență, TOATE sunt în loc cu verdeață

 

Andrei Andy Grădinaru

 


Frunze uscate

 

simple amintiri -

vântul ridicând spre cer

frunze uscate

 

Mihai Talașman

 

Un poem care stârnește emoție fără a fi emoțional, fără a exhiba liricoid emoția autorului. Vom cădea însă sub farmecul ,,metaforei" în stil haiku, obținută prin juxtapunerea planurilor proprii haikuului, iară nu din înflorituri stilistice, metaforă care se naște de fapt în mintea cititorului. Vom citi despre amintiri și frunze în versuri minimale, zgârcite in cuvinte, cele două părți fiind nelegate într-o unitate sintactică, marcate cu o cezura folosită perfect ce nu are rol decorativ.

De remarcat că poemul începe inspirat prin ,,simple amintiri". Versul pare un răspuns precipitat dat în limbaj colocvial, un răspuns rostit cu voce tare pentru o întrebare ,,tăcută", omisă total în textul care se revendică și astfel ca fiind un haiku.

Haijinul a adăugat substantivelor din V1si V2 doar epitetele relevante ghidării spre intenția sa poetică. Suntem provocați astfel să comparăm și să observăm că atât amintirile (abstracte) cât și frunzele (cât se poate de concrete) deși de substanță diferită, par a fi - ambele - la discreția vântului. În context, cele două noțiuni au, de fapt, mai multe în comun. Amintirile sunt întâmplări ce au încetat a fi prezent nemijlocit după cum frunzele nu mai sunt nici ele verzi. Si-apoi suntem martorii unui dublu glissando: în mintea noastră amintirile pot lua lesne chip de frunză după cum frunzele în zbor sunt doar o față a amintirilor. Metaforicul răsare în continuare din țesătura scriiturii neîmpodobită cu metafore. Înțelegem cum că vântul care ridică spre cer este de fapt Timpul cu trecerea sa.

Kigoul de toamnă ne sugerează senectutea. Este vârsta la care, paradoxal, dramatismul celor trăite nu mai poate doborî omul devenit înțelept.Oricât de grele au fost odată niște trăiri, acum acele fapte sunt declarate cu nonșalanță si detașare de către autor: ,,simple" amintiri. Sunt privite ,,fără mânie". Eliberate de greutatea durerii. Nu-s amintiri precum pietrele, ci precum frunzele veștede. Gata de ridicat la cerul unde, știm cu toții, este pace; cerul care simbolizează atât eternitatea cât și superioritatea etericului față de materia supusă deteriorării.

De admirat cum textul reușește să aibă puternice calități haiku. Detașare, reticență în expunerea fățișă a intențiilor poetice, exprimarea firească, arhitectura impecabilă a textului minimal, folosirea de indicii corecte semantic. Un poem bogat în simplitatea sa.

 

Cecilia Birca

 


Harbujii crepați

 

la spartul târgului –

din harbujii crăpați

se scurge amurgul

 

Cezar Florescu

 

Câteva atuuri demne de menționat: bogăția de sensuri, cromatica, densitatea aluzivă, cursivitatea.

Așa cum îi stă bine unui autor talentat, un cuvânt sau o expresie pot spune mai mult decât la prima vedere.

“La spartul târgului” (expresie care înseamnă: a sosi undeva prea târziu sau după încheierea unui eveniment) merge de minune cu harbujii crăpați, realizând firesc legătura dintre versul unu și doi. Imaginea astfel creată de cele două, ne sugerează în același timp și plenitudinea unei veri bogate în roade, dar care se apropie de sfârșit. Pulpa roșie lăsată vederii de harbujii plesniți (trecuți de copt), glisează măestrit către imaginea amurgului ce împrumută (din) culoarea sângerie. “Se scurge” vara, se trece vremea pepenilor, se încheie un ciclu firesc, făcând loc altuia. Coboară seara, o nouă zi, o nouă etapă din roata vieții, sunt pregătite să le ia locul. Pentru că schimbarea înseamnă evoluție, pentru că este în ordinea firii, de când e lumea și pământul. Sunt convinsă că ceilalți cititori vor fi descoperit și alte valențe care mie îmi vor fi scăpat. Dar tocmai în asta constă frumusețea: cititorul să completeze și să umple cu propria-i percepție, spațiile anume lăsate libere, de către autorul poemului.

Un haiku deosebit, care mi-a adus bucurie citindu-l și încercând să-i pătrund sensurile și să-l răstălmăcesc după cât m-am priceput. Și tocmai aceste fațete pe care le descoperi la un poem de calitate, fac din citirea, dar mai ales din scrierea lui, adevăratul câștig.

 

Mirela Brăilean

 


Care pe care

 

care pe care –

albastrul de Voroneț

și cicoarea

 

Cezar Florescu

 

Greu de ales între albastrul de Voroneț și cel al cicorii! Un maestru redutabil versus Mama Natură/ Marele Creator. Înțelegem, însă, că dilema este falsă pentru că autorul nu le opune printr-o disjuncție (ori/ ori). Ambele au loc pe aceeași treaptă, a superlativului: albastrul de Voroneț ȘI cicoarea.

Ele par a fi în concurență când, de fapt, fac parte din misterul și frumusețea vieții împărtășite de Creator și creație.

Comparațiile și ierarhiile nu își au rostul între două entități care “conviețuiesc” în pace și armonie, nu se exclud și nu se eclipsează. Nu e niciun concurs, nici altă impunere exterioară.

Privitorul se uită cu uimire cum se pun reciproc în valoare albastrul îndelung elaborat de maeștri și albastrul nefăcut de mână omenească al florii. Două lumi diferite, același tablou.

Un haiku reușit a cărui profunzime vine din aparenta simplitate: două nuanțe de albastru și o expresie populară bine plasată creează împreună o țesătură aluzivă densă. Și mai are o calitate un haiku valoros: este ușor de memorat. O încântare!

 

Ramona Bădescu

 


Neclintită sperietoarea

 

furtună de vară –

rămasă neclintită

sperietoarea

 

Mihai Moldoveanu

 

Poemul ne prezintă, aparent, o descriere a unei realități pe care o observăm sub ochii noștri. Bineînțeles că, în calea unei furtuni de vară, despre care știm că poate fi extrem de puternică, fugim pentru a ne adăposti. Sperietoarea, desigur, nefiind o ființă umană nu fuge din calea ei. Ea rămâne pe loc. Totuși, ne vom întreba, de ce sunt relevante aceste detalii? Ele ne duc de la sensul propriu, de la realitatea concretă, spre un alt sens, figurat, abstract, care se contituie drept reflecții și comentarii la care se ajunge prin asociații și reacții emoționale, bazate pe indiciile din text, dar și pe cunoașterea lumii în care trăim, și pe experiența noastră de viață. De ce rămâne neclintită sperietoarea în fața furtunii de vară? Un răspuns posibil ar fi acela că e un fenomen care ne face să vedem grandoarea și frumusețea dezlănțuirii naturii, la fel ca în tablourile sau poeziile curentului romantic. Furtuna fascinează. Știm că ar trebui să ne temem, să fugim, dar avem și tendința de a rămâne pe loc pentru a o observa. Sperietoarea face această acțiune pentru noi, devenind un substitut pentru noi, oamenii. Avem tendința de a atribui trăsături umane unor obiecte, iar sperietoarea devine un astfel de obiect. Desigur că există și un înțeles umoristic sau ironic: în timp ce oamenii fug speriați de furtună, sperietoarea poate nu are de ce se teme, întrucât rolul ei este, precum o spune și numele, de a speria. În scena de față, poate speria chiar furtuna, și de aceea sperietoarea pare să rămână să o înfrunte.

 

Ana Drobot

 


În ceasul bunului

 

artizanal –

în ceasul bunului închis

timpul trecut

 

Lidia Pervu

 

La o primă citire, cuvântul "artizanal" din primul vers nu spune foarte multe, pare că îi lipsește ceva. Potrivit DEX: "artizanal" este un adjectiv referitor la un element ce aparține artizanatului și artizanilor; "artizanatul" - meșteșug practicat cu artă; "obiecte de..." (artizanat) - obiecte lucrate artistic de către meșteșugari, în stilul creației populare; "artizan" - persoană care execută produse de artizanat, meșteșugar care lucrează cu artă, meșteșugar care lucrează obiecte de mică serie, creator de artă în stil popular. Deci primul vers oferă un indiciu despre ceva (încă nedezvăluit) ce aparține creației artistice populare, un obiect executat într-un fel anume, ce poartă amprenta unică a creatorului, poate un obiect de colecție, cu o valoare simbolică, sentimentală ce depășește orice valoare materială.

Partea a doua, "în ceasul bunului închis/ timpul trecut", este în sine o întreagă poveste, spusă în cuvinte bine alese, ce au multiple semnificații fiecare separat și prin asocierea lor. "Ceasul"... poate fi acel instrument ce măsoară timpul, putând fi la fel de bine "ora", "momentul" sau, printr-o sinecdocă, timpul însuși. "Bunul"... poate fi bunicul, în sensul strict al relației familiale cu autorul, sau "bătrânul", "înțeleptul", omul ajuns în toamna vieții. "Închis"... poate însemna: pe poziția închis, nedesfăcut, cu capacul/ușa închis(ă); introdus în ceva acoperitor; încuiat/ferecat; încheiat, finalizat, terminat. "Timpul"... poate fi un termen pentru durată, vreme, vremuri, epocă, sau se poate referi la momentul/oportunitatea de a acționa. "Trecut"... poate însemna "de domeniul trecutului", sau "menționat/înscris", sau "omis/ trecut cu vederea/trecut peste". Asocierea acestor cuvinte oferă cititorului posibilitatea să descopere diverse sensuri ale celor două versuri, dintre care am să încerc câteva:

- în ceasul vechi al bătrânului, sub capacul închis, se ascunde întreaga viață a acestuia, cu bune și cu rele, o viață numai de el știută, pe care doar ne-o putem imagina, fără a putea vreodată să-i pătrundem cu adevărat misterele și să o "trăim" în felul unic al bătrânului; o viață la care a fost părtaș doar ceasul și pe care acesta o protejează ca pe o comoară, ca pe o arhivă a celor mai adânci taine;

- în ceasul bătrânului, acum ținut închis, fiind bătrân și el, nefuncțional și fără utilitate, rămâne doar timpul pe care "acele" tinereții au reușit să-l măsoare, să-l adune; ce-a fost de măsurat, s-a măsurat; pentru bătrân și ceasul său, de-acum mai contează, mai poate fi (re)trăit, (re)măsurat, doar ceea ce s-a strâns de-a lungul vremurilor;

- în ceasul său de reverie, de meditație, sau poate în ceasurile ce i-au mai rămas de parcurs pe drumul existenței pământene, bunul își trece în revistă întreaga viață, găsind răspunsuri pentru întrebări, trăgând concluziile ce trebuie trase pentru fiecare capitol al timpului său, al poveștii sale, închizând această poveste cu seninătate, împăcându-se cu tot și cu toate.

Revenind la primul vers, "artizanal", acum putem intui acel ceva pe care versul nu îl dezvăluie și care a fost tainic strecurat prin kireji în povestea părții a doua. "Artizanal" poate fi ceasul bătrânului, un ceas cu o imensă valoare sentimentală, lucrat manual chiar de el, sau special pentru el, sub al cărui capac se regăsesc simbolurile definitorii pentru întreaga viață a bătrânului, care prin unicitatea și intimitatea lor generează scânteia, amploarea și forța întregii povești. Sau poate fi alt obiect "artizanal", încărcat cu aceleași valori și semnificații menționate mai sus, care îi prilejuiesc bătrânului puternicele trăiri din ceasurile de introspecție.

Sau, de ce nu, poate fi vorba de altceva: de un modus vivendi; de un mod personal de a trăi și a aborda lucrurile vieții, așa cum un artist popular își făurește opera; un "My way".

 

Andrei Andy Grădinaru

 


Luată de râu

 

ploaie de vară –

și ruga podarului

luată de râu

 

Mircea Moldovan

 

Un poem clar, limpede, ca o picătură de apă. Aluziile, însă, persistă în mintea cititorului dincolo de precipitarea unei ploi de vară care duce podul în valtoarea apelor, dar și veniturile podarului (rămas fără obiectul muncii) se duc pe apa sâmbetei. Dacă ar fi oltean, măcar ar mai auzi cântecul persiflant dedicat Măriei, “Mă dusei să trec la Olt”…

Cu stihiile nu te pui! Odată cu puntea purtată de valuri se duc și visurile podarului iar ruga rămâne suspendată între cer și pământ sub ochii încremeniți al celui ce până mai ieri stăpânea călătoria oamenilor de pe un mal pe celălalt. Cele două lumi s-au frânt până când alt pod, poate mai rezistent, îi va lua locul. Cine știe ce îi rezervă viitorul omului nostru?

Construcția poemului este rezistentă: vedem podul luat de apele învolburate chiar în mijlocul rugăciunii care nu este ascultată. Să fie demiurgul supărat de păcatele podarului, prea lucrător cu “ochiul diavolului”?… Puntea haiku-ului, kireji, este gestul personajului rămas în voia sorții… La orizont, podul se contopește cu cerul.

 

Ramona Bădescu

 


Plin de năduf

 

plin de năduf -

tata-și pune mai mereu

umbra la zid

 

Lidia Pervu

 

Un text bogat în sensuri rostite dar mai ales din cele ne rostite. Suspansul, tensiunea, cifrul este apanajul unui haiku bun. Aici imaginea propusă emană o tăcere plina de înțelesuri. Tăcerea este cea care tronează în scena dinaintea și de după pauza kireji. Poate că ,,auzim" doar un oftat.

Cuvintele autorului redau de fapt ceva fără cuvinte. Ne aflăm în fața unui text enigmatic și inductor de tensiune maximă. Cum altfel dacă debutul este,, plin de năduf"?! Nici în partea a doua textul nu ne scoate la o suprafață simplă. Putem socoti că umbra în sens fizic e pusă la zid la propriu, adică pe arșiță - umbra zidului să fie contopită cu umbra omului, existând posibilitatea ca năduful să fie starea pe care personajul năpădit de o sarcină peste puterile sale - să o capete. Și se retragă cu ciudă la umbră realizând că muncește de prisos, că abordează greșit (iar și iar) ceea ce avea de făcut. Sau ne putem întreba de ce autorul nu a spus mai degrabă,,sub zid" căci ,,a pune la zid" este o expresie puternic punitivă, înseamnă a condamna, iară nu a te pune la adăpost de soare. Mai departe enigma continuă: Oare cum îți poți condamna propria-ți umbră - și încă ,,mai mereu" (cum și de ce acest mereu?!).

În mintea cititorului care am fost eu, au răsărit pe neașteptate niște versuri ale lui George Țărnea din poezia ,,Elegia contrastelor", versuri revelatorii: ,,Bun de pus la rană/ Rău de pus la zid" [...] ,,Partea mea cea neagră-/ Cu noroiul mort/ Părții mele albe/ I-a tot fost suport",,Pe degeaba înger/ Drac plătit din plin/ Înălțarea-mi este/ Singurul declin." Iată și A-ha ul nostru. Paradoxul se dezvăluie din plin. Explicația nădufului - eroarea punerii la zid a umbrei. Adică întelegem nu numai că autoarea folosește cuvântul la figurat, umbra simbolizând negativ, murdar, malefic - ci și - atenție - să nu fie,, umbră" în acest sens de obicei acceptat al metaforei. Putem crede asta datorita juxtapunerii cu acel năduf. Căci personajul nu pare ușurat de pedepsirea justă a umbrei.

Totul nu este ce pare. Năduful s-ar putea să provină tocmai din realizarea faptului că - mai mereu - umbra a fost pe nedrept pusă la zid. Ea fiind suportul,, luminii".

Contrariile nu pot exista una fără alta, pierzând-și sensul. Dualul este pură existență, este diversitate non condamnabilă. Putem prefera lumina dar nu are rost să condamnăm umbra.

A ne bate cu umbrele e dovadă de prostie și când realizăm asta, sigur, ne putem umple de năduf!

 

Cecilia Birca

 


Flori de nufăr

 


sezon de nunți –

până și-n balta satului

flori de nufăr

 

Cecilia Birca

 

Febra nunților a cuprins satul, comunitatea tradițională fiind în vervă cu pregătirile lumești: bucate, băutură, haine, podoabe. Elementul cheie este, desigur, rochia de mireasă (nunta) asociată cu floarea de nufăr, plantă cu o simbolistică densă.

Oricât am fi de captivați de latura dionisiacă a vieții, hierofaniile ne salvează de la o existență supusă efemerului, șoptindu-ne că sfârșitul nu este aici. Așa cum nunta transfigurează iubirea și îi dă un sens transcedental, natura într-o formă modestă participă și ea la bucuria festivă a oamenilor. Astfel, sezonul cununiilor (și al mireselor) se regăsește în atmosfera spectaculoasă conferită bălții satului de nuferii înfloriți.

Păstrând echilibrul între mărginit si nemărginit, poemul scris de Cecilia B. cheamă, parcă, versurile lui Lucian Blaga din poezia “Vei plânge mult ori vei zâmbi?”: “Eu/ nu mă căiesc,/ c-am adunat în suflet și noroi -/ dar mă gândesc la tine (…)/ Vei plânge mult ori vei zâmbi/ de razele acelei dimineți,/ în care eu ți-oi zice fără umbră de căință: Nu știi, ca numa-n lacuri cu noroi (…) cresc nuferi?”

 

Ramona Bădescu

 

miercuri, 25 martie 2026

Calea în deșert

 

calea în deșert –

ermitul soarbe din ochi

Fata Morgana

 

Andrei Andy Grădinaru

 

Poemul retine atenția din mai multe motive. Întâi de toate, observăm un contrast la nivel de conținut: ermitul ar trebui să lase în urmă cele lumești, știind că sunt trecătoare, sau cel puțin aceasta este impresia cititorilor. În schimb, el e atras, “soarbe din ochi” pe Fata Morgana. Fata Morgana este, desigur, doar o iluzie, și nu este vorba de o fată decât la nivel lingvistic. Expresia desemnează o iluzie optică, o părere, o himeră, o speranță. Totuși, deșertul fiind atât de arid, cuvântul a sorbi are un impact puternic, fiind complet opus aridității. Nevoia de apă în desert se suprapune cu nevoia de supraviețuire. Astfel, nici măcar un ermit nu poate trăi doar la nivel spiritual, nevoile de bază necesare vieții aparținând, totuși, acestei lumi. Putem considera “deșert,” “soarbe,” “soarbe din ochi,” “Fata Morgana” drept cuvinte cheie, extrem de bine alese, pentru a crea atât un joc lingvistic, cât și de semnificații, trimițând mult dincolo de aparențe. Calea pe care o caută ermitul e cea spirituală. “Calea în deșert” poate fi interpretată atât la propriu, pentru că el face un astfel de drum, cât și la figurat, a-și căuta sensul, prin meditație, a accede la calea spirituala. În același timp, “în desert” înseamnă, ca expresie, și în mod inutil. Degeaba încearcă ermitul să se detașeze de cele lumești, de dorințe, toate acestea fiind, la urma urmei, normale, nevoia de bază, cea de apa, fiind necesară pentru supraviețuire, precum și cea de companie umană, reprezentată aici la nivel maxim afectiv, sugerând o mare dragoste, la care parcă face aluzie “fata” din expresia “Fata Morgana.” De fapt, de multe ori dragostea, atașamentul față de persoane și de această lume, devin iluzii. Și totuși, fac parte din natura umană. De aceea japonezii cred că nu oricine e potrivit să trăiască în afara civilizației și amenajează grădini Zen pentru ca oricine din mediul urban să poată medita, fără să părăsească viața de până atunci.

Ana Drobot