Interviu cu scriitorul Șerban Codrin

 

 

Cu banderola SENZAŢIONAL!, poeta Angela Baciu, pe care cei care au fost prezenţi la colocviul de la Constanţa au avut ocazia să o cunoască, în contrast cu vremea, ca pe o fiinţă vulcanică, ne trimite partea întîi a unui interviu cu Şerban Codrin realizat în 1997 la Slobozia. 

 

ANGELA BACIU: V-aș ruga mai întâi, D-le Șerban CODRIN să vă prezentați, cine sunteți Dumneavoastră ?

ȘERBAN CODRIN: Nimeni…

 

AB  Nici chiar așa. Și apoi, o spuneți cu ironie. Sunteți autorul multor cărți, ați scris poezie, teatru, proză si aveți un nume recunoscut.

 SC : Pe un act de identitate. Pe coperțile cărților, atâtea câte sunt, trei, patru, găsiți un pseudonim fără nici o circulație în lumea scriitorilor, dacă e să-i numim astfel pe profesioniștii condeiului.

 AB : Atunci vă ajut eu. Vă numiți, dar să trecem peste asta, și semnați cu pseudonimul Șerban CODRIN, corect până aici ?

 SB : Dragă poetă Angela BACIU, ascendența mea familială e destul de încărcată, balcanică pot spune. Mama e fiica unui sârb din Serbia, avusese încurcături pe acolo, devenit ofițer în armata română, și a unei românce, dintr-o casă de mici boieri moldoveni, de la Scheia, Județul Iași. S-a născut imedit dupa Primul Război Mondial în castelul de la Miclăușeni, unde a copilărit. Tata coboară dintr-o familie germană, de silvicultori, de care era foarte mândru. Inginer silvic, specialist de o importanță prestanță si de o excepțională cultură, era blond cu ochii albaștri, autoritar, disciplinat. L-au incătușat tovarășii timp de aproape…14 ani plimbându-l pe gratis prin toate închisorile pentru a face cunoștință cu morala proletară.

Cât despre mine? Sunt născut cu totul accidental în București, dar am copilărit pe Valea Bistriței, printre călugări la Mânăstirea Durău, printre silvicultori la Broșteni, Borca, Galu, Ceahlău, Roznov, Blăgești, adică de la Toance până la Bacău, unde am urmat clasele 5-8 la actualul liceu «George Bacovia».

Eram printre elevi oaia neagră, fiul criminalului. L-am zărit pe Nicolae LABIȘ la o șezătoare literară a școlii medii mixte, cum se numea pe atunci liceul, dar un professor vigilent m-a scuturat zdravăn de urechi, zvârlindu-mă afară, pentru că locul meu nu era în preajma Jebelenilor, Beniucilor, Dragomirilor. Câteva săptămâni mai târziu, Nicolae LABIȘ murea într-un accident mai mult sau mai puțin regizat. Același belfer, de altfel, un poetaș al epocii, observi, îi evit numele, venind în clasă, ne-a citit cu lacrimi în ochi «Moartea căprioarei».

După câțiva ani cu adevărat aventuroși, ajungeam elev al Liceului «Dimitrie Bolintineanu» din București. Scrisesem deja câteva romane, dupa modelul lui SADOVEANU, repovestisem piesele de teatru ale lui Shakespeare, habar neavând de Mary si Charles LAMB, compusesem poeme lungi și palpitante cu oșteni neînfricați după lecturi de PUȘKIN. Citeam enorm, totul, dar mai ales dramaturgii antici, istoricii greci și latini, eram un elev neîntrecut când venea vorba de egipteni, asirieni, perși, evrei, indieni, imperiul roman. Nu avem sorți de izbândă pentru a urma nici facultatea de istorie, nici facultatea de filozofie. M-am pregătit de unul singur în biblioteci și, după examenul de bacalaureat, în 1963, am devenit student al Facultății de limba și literatura română…

 AB : Și ați nimerit într-o grupă de poeți.

 SC: Mulți, de nu aveai unde arunca un ac. Unul a facut o cariera zgomotoasă de bard, sacrificând păduri întregi pentru voluminoasa lui inspirație. A bântuit prin țară până mai deunăzi cu un cenaclu în numele partidului și cârmaciului. Între timp istoria și-a schimbat cursul în mod dramatic, însă nimic nu pare să-l fi afectat pe torențialul versificator și candidat la tronul patriei. Altul a venit de la Cluj, dupa un conflict cu Mircea Zaciu; recita prin cenacluri păstorite de Eugen BARBU niște poeme de o duritate rece, cu colți de diamant, apoi a cotit-o brusc, pe o arătură, cu imnele Moldovei, Transilvaniei, luând pruncuții voievozilor și hramurile mânastirești la rând, înțolindu-l pe Iisus în ițari, iar pe apostoli în cojoace mioritice, năclăială de unde nu a mai reușit să evadeze. Mai era și o poetesă pudică, mereu cu ochii peste cap, de prin Drumul Găzarului, mahala simbolică, a cărei unică operă pare a fi proza însăilată săptămânal la o poștă a redacției într-o binecunoscută revista literară și asta de ani și ani și ani. Printre atîția bubuitori colegi de grupă nu se auzea vocea fragedă a lui Dorin TUDORAN. În băiatul subțire și timid s-a aprins cu timpul un spirit curajos de luptător, poate dinadins, pentru a răzbuna o timiditate si o delicatețe.

 AB : Profesorii ?

 SC : Personalități fără zorzoane : Nicolae MANOLESCU, Alexandru DIMA, Eugen SIMION, Emanoil VASILIU, Ovidiu DRÂMBA, Ion DIACONESCU (un mare filolog și un om de aceeași măsură). Dar…și înzorzonați fără personalitate, foști proletcultiști la ora reciclării deșeurilor. Unul ocupa, totuși, un loc special. Îi apreciem spiritul caustic, vorba în doi peri, de parșiv deștept. M-a hăituit ani de zile, lipind de numele meu eticheta etnică de evreu. În cele din urmă s-a dumirit cu stupoare că fusese din clasa întâi până la bacalaureat coleg de navetă cu șareta și de bancă… păi cu cine crezi? Cu DENK? Adica neamțul, tatăl meu! Acesta era profesor universitar docent Alexandru PIRU, omul tuturor titlurilor si ideologiilor; ca tot românul, imparțial!...

 AB : Când ați debutat ?

 SB: De o mulțime de ori. În «Contemporanul» 1963, cu o poezie în metru antic. În “Luceafărul” 1967, cu “Elegia celor șapte elegii”. În “Amfiteatru” 1968, cu “Elegii”. În “Luceafărul” 1978, cu “Balade”.

 AB: Aveți cinci volume de versuri…

 SERBAN CODRIN : Într-un anumit fel… În anul I și II de facultate am scris cele «Șapte imnuri către Soare» și «Orfeu Răscumpărătorul».

 AB : Cum au fost primite aceste cărți?

 SB : Cărțile au fost respinse de la editare de tovarășii vigilenți, cenzorii de ieri și pensionarii de azi ai UNIUNII SCRIITORILOR, acest siloz de drojdii grele.

A fost un început promițător. Între timp mă aventuraseram în teatru, tot așa, fără nici o șansă. Aici funcționa altă mafie ireproșabilă, iar eu nu eram decât fiul criminalului. După absolvirea facultății m-am îngropat definitiv și irevocabil în sătucul Giurgeni, la o margine a județului Ialomița. Acolo am scris «Baladele cum s-au fost întocmite de magistrul S.C. în veacul de pomină XX». După concursuri și amânări și lehamite, am debutat direct cu o anthologie (!) in anul 1982, la Editura « Albatros », dând mari bătăi de cap cenzurii, care a ciopârțit, a îndreptat, a cârpit și a ferchezuit cu perdaf năbădăioasele versuri, care se culcau strâmb în sicriul epocii, ca moartea lui Ivan Turbincă... Așa se face că prea multe dintre balade sunt inedite până în ziua de azi, la… 25 de ani de la scriere ! Dar, în 1982 mai aveam isprăvite alte două carți: «Incantații», poeme gnomice si «Heliodii», 37 de imnuri către soare, unde am ascuns printre rânduri un întreg univers mitologic.

Acestea sunt cartile mele de versuri și de năduf, reunite undeva, într-un sertar, sub o singură copertă. «Cinci carți dintr-un exil interior». Si cu asta am pus punct !

Cine o mai scrie versuri în epoci de aur, ca mine să pățească.

 AB : Cu poezia s-a terminat! Dar cu teatrul?

 SC : La fel. Nimic. «Mesagerul», tragedie, e din 1972. Nu am mai citit-o de atunci. Dar m-am ingrozit scriind-o. Au urmat apoi două construcții impunătoare. Pentru «Întemeietorii» proiectasem două tetralogii. Voiam să rescriu povestea a 200 de ani din istoria arhaică în opt piese de teatru.

Pentru că totul e numai o întâmplare, Marin PREDA a citit trei dintre aceste piese. I-au plăcut atât de mult, încât m-a anunțat: «Să nu mai scrii un rând, că strici totul !». Obosit de muncă, l-am crezut. Astăzi regret că nu am dus la capăt întreg proiectul. Dar nu e nimic. Cele trei tragedii, «Întemeietorii», «Vestitorii» și «Secerătorii» sunt epopeea mea! Au fost editate cu amputări la Editura «Cartea Românească», 1984. In treacăt fie spus, Marin PREDA povestește subiectul farsei «Ion cel bun» în «Cel mai iubit dintre pământeni», pentru ca îi dusesem textul tipărit într-o obscură revistă. Dar să nu divagăm. Tot până în 1982 am scris trilogia «Horeadele».

 AB: Un titlu împrumutat din manuscrisele lui Mihai EMINESCU, așa e?

 SC : Exact. În facultate devenisem expert în teatrul lui Mihai EMINESCU și, în general, în istoria teatrului românesc. Așadar, «Horeadele», o adevărată evanghelie despre Horea cel jertfit spre mântuire în culisele istoriei. O comedie și două tragedii, “Judecata”, “Răsplata”, “Roata”. S-a încercat o punere în scenă la Teatrul “Casandra” al studenților actori, dar cenzura a intervenit în forță. A transformat spectacolul în pantomime; Dem RĂDULESCU m-a înjurat, Octavian COTESCU nu știa pe unde să scoată camașa, tăind textul la prețioasele indicații până au amuțit actorii. Apoi nimic, reprezentațiile au fost interzise, spre gloria purității ideologice a maselor. În anii 1988-1989 am isprăvit a doua aventură o dată cu farsele tragice «Paradisul» și «Pe drumul Parisului», ultimele mele iluzii și piese de teatru.

 AB : Într-un anumit fel ultimele iluzii, pentru că au început să apară poemele în proză.

 SC : Nu să apară, ar fi însemnat prea mult, ci să fie scrise, cu discreție și vigilență! Anul 1982 a fost decisiv. M-a mântuit de poezie. Mântuirea de teatru am mai amânat-o, cum ți-am spus deja. În criza de șanse, am căutat altele. Așa că m-am apucat din nou de muncă. Ce? Să traversez încă un deșert, sau încă o deșertăciune, cum vrei. Deșertăciunea prozei. Astfel, am așezat gospodarește pe hârtie «Ion Budai-Deleanu. Țiganiada. Un poem în proza de S.C.»

 AB: Ce inseamnă?

 SC: “Tiganiada” este o piramidă de stâncă și moloz, de frumuseți și de penibile bălălcăreli ideologizante, o sinteză a culturii și o răfuială în numele ateismului, o obraznicătură și un copil minune. Despre limba literară, ce să mai vorbim! Nu e vina ilustrului filolog, jurist, lexicograf, istoric, poet, polemist iluminist, dar vina cuiva trebuie să fie. Și atunci, vorba cuiva, ce-i de făcut ? Am dat răspunsul cel mai simplu cu putință : să o refac pe față și pe dos, pe scara de marmura și pe scara slugilor; după toate canoanele literaturii, salvând ce-i de salvat, restaurând ce-i de restaurat, calmând ce-i de calmat, rescriind ce-i de rescris.

Am înlocuit versul cu versetul, iar cu rigoare, intr-o limbă românească mustoasă, virilă, trecută prin forjele și meșteșugurile stilistice. În cele din urmă, a răsărit o operă, zic eu, nouă, proaspătă, ironică, tragică. S-a editat la “Dacia”, Cluj, 1994, cu unele mici erori.